Dezbaterile revistei Cinema. Animația noastră la ora maximei exigențe
A șaptea bis — sau a opta artă — animația își face mai puține probleme de ordin teoretic și înaintează laborios, alături de celelalte, cu o practică a creației, când mai fertilă, când mai puțin fertilă, dar non-stop. Copiii cer filme — basmele lumii moderne — televiziunea înghite milioane în imagini animate, echipe întregi de pictori, graficieni, animatori, înarmați până în dinți cu guașe, calc, acetofan, creioane, pensule, dar și gheme de lână, fire de nisip, de iarba (oare iarba n-am inventat-o eu, ca să dau cuiva vreo sugestie?), trec zilnic la „asediul” voios cu șoricei-mușchetari, cu oameni sunători, și păduri cântătoare cu crăiese ale mușețelului, cu roboți în misiuni spațiale ori temerari acționând la diverse scări (artistice), ca să înfrunte, să instruiască, să bine-formeze și prin minunata lume a scrisului-în-imagini, alte și alte generații. Generații ce apar, se perindă pe ecranul vieții, se retrag încetișor-depărtișor (cum zice poetul popular, îmblânzind depărtările), ca într-o suită de nostalgice fotografii de familie, balada a timpului ce trece, dar și a rațiunii, demonstrației nobile de a fi. De a supraviețui. Cine urmărește periodic producția harnicului studio Animafilm, recunoaște în enumerarea de mai sus, titluri și personaje din câteva desene animate, concretizând direcțiile de stimulare a creației autohtone: filmul animat — gen basm, fabula, aventura, parodie sau anecdotă. Cu precădere pentru copii, și filmul animat de tipul elegie, baladă, meditație, eseu, destinate înțelegerii adulte și impuse mai mult prin filme de autor. Ca cele două direcții nu se exclud, nu se pot exclude într-o cinematografie preocupată de modelarea, înnobilarea morală și estetică a tuturor vârstelor, ca ele se completează și adesea se întrepătrund, lărgindu-și sfera de interes, o dovedesc câteva din izbutitele realizări ale genului. Balada, de pilda, cu subiect istoric, așa cum o înțelege
Ion Truică, în
Pârjolul sau
Hiroșima, se adresează, prin valoarea metaforei, frumusețea grafic-stilistică, multor categorii de spectatori. Parodierea spirituală a unor texte clasice, practicată cu fantezie grafică, cu vervă coloristică de
Laurențiu Sîrbu în
Balada unul greier mic, sau cu exuberanța mișcării, a umorului, cu ingeniozitatea gagului de
Victor Antonescu în
Următoarele aventuri ale mușchetarilor bucură, deopotrivă, pe cei mici și per cei mari. Elegiacul basm cu clovni (
A fost odată un clown) al
Lianei Petruțiu, descoperă cu grație, poezie, delicatețe coloristică, lumea genuină a circului, încântând toate vârstele. Un serial (didactic) de larg succes
Vreau să știu, tratat plastic, de câțiva dintre realizatorii studioului, cu farmec și o ingeniozitate (vezi episoadele semnate de
Virgil Mocanu și
Tatiana Apahideanu) reușesc să instruiască în mod plăcut, inteligent, nu numai școlarii și preșcolarii. Plecând de la o idee foarte adecvată specificului animației (și ce rare sunt, din păcate, asemenea idei originale care sa nu ilustreze doar un text literar!), o idee ca apariția pictogramelor, evoluția scrisului de-a lungul istoriei (
Minunata lume a scrisului de Virgil Mocanu) sau fascinanta, dinamică devenire a formelor (
Adrian Petringenaru:
Perpetua renaștere), aceste filme-lecție-eseuri de bună calitate grafică, reușesc să demonstreze că educativ-didactic-instructiv — sunt noțiuni ce pot rima perfect cu spiritual-intelectual-captivant. Condiția: spectatorul, indiferent de data nașterii, să nu fie tratat ca un nevârstnic arierat: subiectul să-i fie dezvăluit cu claritate, dar nu cu elementaritate, să-i fie înlănțuit cu, coerență (cerințe pe care le neglijează ades filmele noastre de animație, încâlcindu-se și complicând inutil, ori simplificând la maximum). Se cere, neapărat inventivitate plastică, pentru că aici mai mult ca oriunde „deja văzutul” se recunoaște rapid, gagul preluat din alte episoade (chiar ale aceluiași autor) plictisește, obosește, dacă nu-i prelucrat continuu, înnoit, înnobilat cu ceva deasupra zoomorfismului banal, plat casnic. Oricât de simpatice, pățaniile de ograda, cu aceiași cocoșei ce-și consulta ceasul înainte de a da semnalul, istorioare naive cu puicuțe grijulii și rățoi neascultători care se cumințesc în final, nu mai pot menține interesul unui „șoim” de azi, deprins din grădiniță cu jocuri de logică, inventivitate, fantezia construcției, cu desfășurări rapide de forme, volume, culori. Și căutările în acest domeniu sunt din păcate rare, cultivate, sporadic doar de câțiva autori:
Gopo — cu originalele sale tehnici artistic; Marcel Mihai — imaginând, într-o caleidoscopică înlănțuire de straturi geologice — picturile, un generos poem al vieții (
A fi).
Radu Igaszag, folosind ingenios fotografii estompate, siluete, în supraimpresiune și fondu-uri, cu finalități simbolice (
Fotografii de familie); Dinu Petrescu, elaborând un desen cu tentă expresionistă, inteligent valorificat la filmare în puternice racursiuri, rotiri vertiginoase, într-un univers cuprins de panică (
Vijelia);
Călin Giurgiu, dezvoltând o cromatica subtilă, un lirism grațios al liniei (
Furnica).
Sigur la cererea „pieței” sporește numărul episoadelor de serial tip
Pățaniile Mariei (morala explicită, epică limpede, plastică tradițională), ori simpaticele
Aventuri ale lui Pin Pin (datorate
Luminiței Cazacu). Ca și temerarele ecranizări după „Harap Alb” (Laurențiu Sîrbu), după „Nunta Zamfirei” (Tatiana Apahideanu), antrenând majoritatea forțelor artistice și tehnice ale studioului. Dar o cerință consider eu vitală — pentru creatorii de la Animafilm, rămâne stimularea și autostimularea pentru găsirea a noi și noi modalități de expresie plastic-cinematografică. Pentru o grafică și o pictură modernă, sugestivă și totodată spre asigurarea colaborării mai temeinice, constante, cu scenariști profesioniști care să dea o mai mare deschidere și consistență de idei, de iscusință narativă, micilor pelicule animate destinate marelui public.
