​Ars longa și vocația de arhivist

     Cronica documentarului
     Deși Ars longa este primul documentar pe care îl semnează în cadrul studioului „Ale­xandru Sahia”, Cornel Cristian nu este un debutant într-ale regiei de film. Cu câțiva an: în urmă, el realiza, pentru televiziune, lun­gmetrajul Regia: Liviu Ciulei, peliculă mono­grafică despre montarea piesei „Furtuna” de Shakespeare la teatrul Lucia Sturza Bulan­dra. Cele două filme nu sunt lipsite de legă­tură. Numitorul lor comun este interesul au­torului pentru mecanismele actului de creaț­ie, fie el spectacol de teatru sau muncă de restaurare. Pentru că obiectul filmului Ars longa îl constituie tocmai această artă ob­scură, această artă cu „A” — Restaurarea — care face posibilă longevitatea Artei. Oficianții ei sunt în general oameni tineri al căror instrumentar depășește zona penelului și a dălții. Ei injectează cu seringa un elixir de tinerețe sub frescele îmbătrânite ale Voronețului sau aplică tablourilor cataplasme de hârtii îmbibate în misterioase soluții regeneratoare. Cățărați pe schele sau strânși în jurul unui vi­traliu ce se naște din ochiuri de sticlă colo­rată, ei au aerul unor studenți aflați în prac­tică. Pentru că, în mod paradoxal, această în­deletnicire migăloasă are nevoie de entuzias­mul tinereții.
     Documentarul lui Cornel Cristian nu-și propune să inventarieze procedee, nici să urmărească etapele readucerii la viață a vreunei opere de artă decrepite, nici măcar să elogieze în mod explicit migala acelor artiști care au strâns în ei toată răbdarea lumii. El este mai degrabă o călătorie de familiarizare de inițiere a spectatorului în diverse tipuri de restaurare posibile, ceea ce dă filmului aspectul unui mozaic.
     Fără îndoială că momentul cel mai intere­sant rămâne refacerea de către un tânăr scul­ptor a statuii lui Luchian pe care Gh. D. An­ghel a plănuit-o, a început-o și apoi a dis­trus-o. Interesul acestui tip special de restau­rare, care ține mai degrabă de sfera reconsti­tuirilor, este sporit de descoperirea și folosi­rea unui document cinematografic inedit ca­re-l surprinde pe Anghel lucrând la o statuie a Mariei Tănase. Din felul în care exploatează acest film în film, confruntând trecutul cu pre­zentul, se deconspiră o vocație mai veche a lui Cornel Cristian, aceea de arhivist. Poate că apariția sa pe genericele filmelor lui Ale­xandru Gașpar (A doua premieră, Premieră după 75 de ani, Muzeul cinematografiei ro­mâne) nu era decât o presimțire a acestei evoluții...