Cronica documentarului
Deși
Ars longa este primul documentar pe care îl semnează în cadrul studioului „Alexandru Sahia”,
Cornel Cristian nu este un debutant într-ale regiei de film. Cu câțiva an: în urmă, el realiza, pentru televiziune, lungmetrajul
Regia: Liviu Ciulei, peliculă monografică despre montarea piesei „Furtuna” de Shakespeare la teatrul Lucia Sturza Bulandra. Cele două filme nu sunt lipsite de legătură. Numitorul lor comun este interesul autorului pentru mecanismele actului de creație, fie el spectacol de teatru sau muncă de restaurare. Pentru că obiectul filmului
Ars longa îl constituie tocmai această artă obscură, această artă cu „A” — Restaurarea — care face posibilă longevitatea Artei. Oficianții ei sunt în general oameni tineri al căror instrumentar depășește zona penelului și a dălții. Ei injectează cu seringa un elixir de tinerețe sub frescele îmbătrânite ale Voronețului sau aplică tablourilor cataplasme de hârtii îmbibate în misterioase soluții regeneratoare. Cățărați pe schele sau strânși în jurul unui vitraliu ce se naște din ochiuri de sticlă colorată, ei au aerul unor studenți aflați în practică. Pentru că, în mod paradoxal, această îndeletnicire migăloasă are nevoie de entuziasmul tinereții.
Documentarul lui Cornel Cristian nu-și propune să inventarieze procedee, nici să urmărească etapele readucerii la viață a vreunei opere de artă decrepite, nici măcar să elogieze în mod explicit migala acelor artiști care au strâns în ei toată răbdarea lumii. El este mai degrabă o călătorie de familiarizare de inițiere a spectatorului în diverse tipuri de restaurare posibile, ceea ce dă filmului aspectul unui mozaic.
Fără îndoială că momentul cel mai interesant rămâne refacerea de către un tânăr sculptor a statuii lui Luchian pe care Gh. D. Anghel a plănuit-o, a început-o și apoi a distrus-o. Interesul acestui tip special de restaurare, care ține mai degrabă de sfera reconstituirilor, este sporit de descoperirea și folosirea unui document cinematografic inedit care-l surprinde pe Anghel lucrând la o statuie a Mariei Tănase. Din felul în care exploatează acest film în film, confruntând trecutul cu prezentul, se deconspiră o vocație mai veche a lui Cornel Cristian, aceea de arhivist. Poate că apariția sa pe genericele filmelor lui Alexandru Gașpar (
A doua premieră,
Premieră după 75 de ani,
Muzeul cinematografiei române) nu era decât o presimțire a acestei evoluții...