REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Aplaudaţi, tovarăşi, pentru această dictatură!


 

     Gestul de a aplauda a părut indecent după Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Firesc în alte împrejurări, gestul s-a contaminat cu spiritul unui film care demonstrează că dictatura s-aridicat în aplauze. La congrese, pe şantiere, pe câmpuri, la vizite oficiale, s-a aplaudat masiv şi cu zel. Românii au fost spectatori conştiincioşi la punerea în scenă a propriului destin.
     Pe 28 octombrie 2010, la Sala Palatului, locul în care s-a menţinut în ovaţii puterea Partidului Comunist, aproape 4000 de oameni au urmărit timp de trei ore un film de montaj cu alura unui thriller şi cu rafinamentele unui eseu istorico-politico-cinematografic. Conceptul din spatele Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu e strălucit, iar execuţia monteurului Dana Bunescu e excelentă.
     Filmul e tulburător şi are enorm de multe ramificaţii. În primul rând, foloseşte imaginile de propagandă contre la nature şi dovedeşte că, în starea lor pură, îşi conţin propria contradicţie. Însă această perspectivă e posibilă doar atunci când există şi distanţa necesară. Nu neapărat în timp. Când se uită în propria oglindă (cheia filmului construit din imaginile comandate de Ceauşescu e tocmai cuvântul "autobiografie"), dictatorul iese bine. Când ne uităm noi peste umărul lui, imaginea se deformează.
     Ceauşescu e când stângaci, când emoţionat, când imobil şi impenetrabil. O singură spărtură în acest zid al aparenţelor, atunci când îşi îmbrăţişează afectuos fiica. Cum era Ceauşescu atunci când ieşea din spectrul camerei? Cum îşi alinta copiii, cum lua micul dejun, cum înjura, cum se enerva sau at least cum vorbea în mod obişnuit? Istoria i-a respectat deocamdată dorinţa de a păstra look-ul cosmetizat de tablou, pentru că imagini cu the real NC nu au fost încă scoase la iveală.
     De aceea, jocul lui stângaci la volei, când bagă mingea în plasă, momentele în care înoată aproape de mal cu Elena, când mângâie un câine sau stă de vorbă cu ţăranii sunt savurate ca nişte rarităţi. Cu şiretenia omului simplu care ştie până unde i se întinde aţa, Ceauşescu nu se încumetă la discuţii dincolo de foile deja pregătite. O mostră, la o conferinţă de presă de la Karlovy Vary, alături de preşedintele ceh; întrebare a unui jurnalist: "Ce diferenţe există între tratatul cutare şi cutare?" Răspunsul: "Le aveţi pe amândouă. Citiţi-le şi vedeţi". 1-0.
Interesant e şi parcursul Elenei Ceauşescu în aceşti 25 de ani. Dacă, la începutul carierei de secretar general a soţului, n-o zărim mai deloc, încet-încet răsare din spatele lui, apoi face un pas mai în faţă şi îi merge alături.
     În al doilea rând, Autobiografia vorbeşte despre conceptul de putere şi despre cum se întreţine iluzia ei, cu ajutorul unei mase de oameni care acţionează ca o voce unilaterală, ca un corp social care poate fi modelat după capriciile unui grup şi în numele unei ideologii. Personajul din fundal, cel pe care îl vedem aclamând, e cel care întreţine iluzia. Poporul bate din palme, zâmbeşte, ovaţionează, ca într-un show televizat cu spectatori plătiţi. Cea mai evidentă ruptură între realitate şi realitatea întreţinută de acoliţii săi se petrece în momentul vizitei sale la alimentare şi brutării, în anii '80. Cercetătorii au găsit în arhivă capete de casetă cu aranjamentele de dinaintea venirii lui Ceauşescu, însă era suficientă vederea figurilor cenuşii şi a spaţiilor reci pentru a avea imaginea completă.
     Relaţia poporului cu dictatorul, de altfel, e uneori inexplicabilă. Psihologic vorbind, cum se explică faptul că un popor întreg plânge la căpătâiul unui tiran ca Gheorghe-Gheorghiu Dej, care a ordonat asasinate în plină stradă şi a trimis în închisori mii de oameni? Frică exorcizată? Sindromul victimei care se ataşează de călău? Istoria e plină de surprize, iar cazurile Stalin şi Dej rămân încă un mister. Nu simţi că vrei să zbori din casa celui care te-a chinuit?
Filmul dezvăluie şi magnitudinea cultului personalităţii în ţările comuniste şi dezvoltă comparaţia despre care regizorul Andrei Ujică a pomenit în câteva interviuri: cea între dictator şi artist. "Dictatorul de orice fel, dar mai ales cel ideologic, este, ca profil psihologic, foarte apropiat de artist, în ceea ce priveşte egoismul viziunii în care crede. Spre deosebire de artist, dictatorul lucrează cu oameni şi, în dauna acelor oameni, are şi posibilitatea de a-şi pune în practică integral egoismul. Artistul poate să-şi pună egoismul doar în propria operă, iar în practică nu poate să-şi chinuie decât familia şi prietenii, atât cât îi mai are. Pe când materialul de lucru al dictatorului este un corp social. Dar modul lui de raportare este acelaşi cu cel al artistului: opera lui este să-şi împlinească viziunea cu acest corp social. Din cauza asta, la toţi dictatorii care rămân destul la putere, în faza de îmbătrânire arată aceleaşi simptome pe care le au artiştii bătrâni care mai au încă un plan de operă mare, adică frica de a muri înainte dea-şi termina opera. De acolo vine însingurarea aia extraordinară ca a artistului care şi-a pierdut speranţa că şi va duce la capăt opera. Din cauza asta se accentuează dispreţul faţă de materialul lui de lucru care nu a fost în stare să-i înţeleagă viziunea. Sunt lucruri cunoscute. Hitler, în ultimul an, nu a făcut altceva decât să distrugă Germania" - a spus-o Ujică în emisiunea 2+1 de la B1 TV.
     Kim Jong-Il e un adevărat maestru al grandorii. Spectacolele în care milioane de coreeni formează cu trupurile lor imagini despre România comunistă îl lasă bouche bée până şi pe Ceauşescu. E imposibil să nu ţi se încreţească pielea la vederea imensei puneri în scenă ashow-ului de propagandă. La un nivel mai mic, Ceauşescu a încercat la întoarcerea în ţară să repete ce-a văzut prin lume înţelegând că şi-a dorit prea puţin. De aici şi încrâncenarea ideologică de după 1972.
Tragedia e că Nicolae Ceauşescu a murit cu credinţa că a făcut numai bine poporului său. Şi adevărul e, că în 1989, părea cel mai inocent dintre toţi cei care mişunau în jurul său.

P.S. Nişte prieteni mi-au semnalat un detaliu care mi-a scăpat. Când cuplul Ceauşescu e dus cu trăsura la Palatul Buckingham, în anii '70, delegaţia trece prin faţa unui cinematograf unde rulează Deep Throatthe big porno movie. Eram, laolaltă cu dictatorul, la ani lumină de lumea reală.
 
(Filmreporter.ro octombrie 2010)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: andrei ujica, autobiografia lui nicolae ceausescu, cronica de film, florentina ciuverca

Opinii: