Apă – un nou film românesc, în care războiul nu e eroic

      La ICR Bucureşti, Constantin Popescu şi-a prezentat miercuri, în premieră absolută, cel mai nou scurtmetraj, Apă. Termenul de scurtmetraj e puţin impropriu. Filmul are cu puţin peste 30 de minute, este produs de Filmex şi îi are în distribuţie pe Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Mihai Constantin şi Ion Bechet. Constantin Popescu a scris scenariul plecând de la povestirea „Eclipsa" a lui D.R. Popescu (nici o legătură de rudenie între cei doi). Filmul depăşeşte cadrul unui film de război şi impune un stil regizoral propriu, care se apropie, după cum a spus Andrei Gorzo în prezentarea sa, de un cinematograf mai degrabă existenţial.
      Apă şi celelalte două filme ale cineastului, Apartamentul şi Canton, sunt înrudite. Ele alcătuiesc o serie despre incomunicare - spune autorul, despre greşeală - credem noi. În timpul celui de-al doilea război mondial, când România nu întorsese armele, trei români se află izolaţi într-o tranş­ee, pândindu-i pe ruşii aflaţi în tranşeea din faţă. E cald, muştele bâzâie, tăcerea arde. Sublocote­nentul român e pe moarte. „O să crăpăm dracu'. Ne topim... Dac-­ar da o ploaie...”, sunt primele cuvinte, spuse de Iordan (Andi Vasluianu), după care urmează o ploaie torențială, albastră, parcă din alt capitol. Filmul curge fără multe replici, construind o atmosferă uscată şi absurdă, pentru că, la fel ca personajele din celelalte două filme, nici eroii din Apă n-au unde să plece. Apa­ratul de filmat, manevrat de Liviu Mărghidan, preia de multe ori rolul binoclului folosit de ofiţerul interpretat de Dragoş Bucur sau înregistrează detaliile - furnicile, muştele, o gamelă pe jos, în praf. Imaginea este extrem de clară şi de frumoasă (s-a filmat în cine­mascop). La adâncimea tranşeei care seamănă cu o groapă de mormânt filmul pare să func­ţioneze la nivelul organicului. Pereţii de pământ capătă textură lemnoasă. E o lume ce se prăfuieşte încet şi se dezagregă. Gestul ofiţerului care îl împuşcă pe rusul (Ion Bechet) cu care soldatul Dobre (Mihai Constantin) legase o relație specială, printr-un armistițiu trecut de legea militară (ce le-a permis să se răcorească la fântâna de la jumătatea distanţei), e gre­şeala iremediabilă. Rusul moare, iar soldatul descoperă că alţi ruşi nu mai există. Preţul libertăţii a fost prea mare, căci libertatea nu se măsoară în distanţe exterioare. Cu norii care se strâng pe cer se termină şi filmul, iar până la ploaia ce curge din off pe genericul final mai e loc de un rând: „Pentru Cristi (n. red. - Nemescu) și Otto (n. red. - Andrei Toncu)”. Cercul se închide şi promite să se deschidă din nou. Căci: „Erau începuturile noi ale cercului. Grădinile justificate...”, spune motto-ul filmului, luat din Gellu Naum („Focul negru”).
     Plecând de la o poveste ce tratează armistiţiul ca pauză de umanitate în desfăşurarea absurdă a războiului, şi dincolo de firescul vieţii de pe front (pe care o ştim din filme mai ales sub haina ei eroică), filmul trimite spre plăcile largi ale condiţiei umane, spre imposibilitatea de a fi altfel decât ceea ce suntem - nişte prizonieri ai propriilor noastre existenţe.