Apa ca un bivol negru – Credit unanim

     Apa ca un bivol negru nu poate fi povestit şi nu poate fi nici măcar descris, tot aşa cum nu se poate spune exact ce fel de film este. Este doar un film care trebuie văzut.
     Desigur, trebuie vorbit despre reportajul la faţa locului, printre ape şi noroaie, printre dărâmături şi lacrimi. Acesta este adevărul păstrat neatins în film, condiţia lui de existenţă. Dar trebuie vorbit mai ales despre altceva, despre o anume calitate cinematografică şi umană, care-I străbate, care impune. Unul dintre realizatori spunea, nu mult după ce se întorsese din regiunile sinistrate: „Italienii au trecut prin război ca să poată crea neorealismul. Perioada aceasta, cred că a fost războiul nostru”. Filmul este nu numai o demonstraţie de profesionalism, ci una de gândire şi de maturitate artistică. Fiecare cadru este filmat sub impulsul clipei, al senzaţiei, niciunul însă nu e grăbit sau nesigur; toate au o cutremurătoare frumuseţe, o frumuseţe în care vibrează trăirea şi semnificaţia, care amplifică în fiecare minut mai mult, intensitatea şi rezonanţa întregului. Lacrimile nu curg pe ecran, ci în sală. Pentru că filmul e pătruns de o calmă înţelepciune ancestrală, înţelepciunea oamenilor care au văzut multe, care se împotrivesc, care povestesc. Povestirile se urmează, doinind parcă urgia şi lupta, iar dincolo de cuvinte, privirile par să ştie dintotdeauna că apa curge dar oamenii rămân. Imaginile sunt neaşteptat de liniştite, eliberate de agitaţia şi spaima primului moment. Puhoaiele au trecut, măturând în calea lor munca şi viaţa unor oameni. Puhoaiele vin şi revin. Filmul se alcătuieşte însă între puhoaie, în perioada de pustiită acalmie ce urmează marilor nenorociri, odată cu începutul luptei, cu reîntoarcerea la viaţă. Imaginea de fundal este un plan lung, apăsător de lung, înaintând pe o nesfârşită întindere de ape, pogorât parcă din visul unei feerii nedorite — atât de frumos totuşi în măreţia lui, acea măreţie supraomenească, pe care natura nu şi-o pierde niciodată. Pe alunecarea majestuoasă a apei apar însă nişte puncte negre. Se mişcă încet, anevoie, şovăielnic. Dar se mişcă, înaintează. Întreg filmul este, de fapt, apropierea de aceşti oameni. Punctele negre devin siluete, siluetele capătă chipuri, chipurile prind glas. Glasurile şi privirile deapănă fuiorul aspru al necazurilor. Şi din gesturi simple, cotidiene, ei egalează, firesc parcă, în măreţie, natura; o egalează, o depăşesc, o înving.
     Acest film a reuşit, cred, prin deosebitul acces la semnificaţii şi esenţe al autorilor, să spună despre omul de astăzi mai mult decât majoritatea filmelor noastre de actualitate. Critica a fost totdeauna avidă, de prilejuri pentru a-şi investi creditul. Ocaziile ce i s-au oferit sunt puţine. De data aceasta, eveniment de asemenea rar, critica poate să-şi acorde creditul său unanim.