Andrei Băleanu: o posibilitate

     Nu se poate vorbi de un stil definit urmărit de Andrei Băleanu în scurt-metrajele sale de Institut. Dimpotrivă chiar, fiecare dintre cele patru filme vine parcă să demonstreze o nouă disponibilitate, o nouă modalitate accesibilă tânărului regizor. În reportajul Un om printre oameni, alegându-şi ca erou un campion de sărituri la trambulină, îl filmează pretutindeni, în viaţa lui cea obişnuită, cea din afara sportului. Cele mai reuşite secvenţe sunt cele filmate pe viu, pe străzile Bucureştiului. Au urmat apoi Oglinda, Beatnik-ul — făcut pe tema dată a unei săli de aşteptare, studiu tipologic desfăşurat într-un cadru de comedie tentat spre final de sarcasm — şi Zidul, după o schiţă de Romulus Vulpescu. Aici se observă poate cel mai clar preferinţa regizorului pentru pastila cinematografică de intenţie metaforică: subiectul s-ar fi putut transforma la fel de bine şi într-un excelent film de animaţie. Dar, după cum continuă să creadă Andrei Băleanu, cel mai bun lucru pe care l-a făcut, ar fi totuşi Oglinda, în care regizorul interpretează şi unul din cele două roluri principale. În film, doi tineri «teribili» îşi duc viaţa pe un acoperiş, înconjuraţi de pozele Beatles-ilor şi posedând în total o cuvertură şi o oglindă; şi trăiesc aşa jucăuş până când un eveniment «prea» real îi obligă să coboare din nou pe pământ. Stilul trece de la colajul cinematografic din partea întâi la o adevărată atmosferă de film de groază în cea de-a doua. Toate cele patru scurt-metraje au o dominantă comună pe care ne-o prezintă autorul «Am încercat să condensez idei în imagini, eventual potenţate de muzică, evitând însă dialogul şi desfăşurarea strâns narativă».