Pe data de 26 martie 2014 am asistat la Salonic, în incinta Institutului Francez, la avanpremiera mondială a filmului Ana, regia și scenariul aparținând lui Alexa Visarion. După vizionarea filmului, cei prezenți au avut onoarea de a discuta pe marginea filmului cu însuși regizorului filmului.
Pentru realizarea scenariului, Alexa Visarion s-a inspirat – după cum ne-a mărturisit – din opera lui Luigi Pirandello (precursor al teatrului absurdului, în care omul reacționează la o lume fără sens), a lui Anton Cehov (precursor al modernismului ce a revoluționat modalitatea de scriere prin folosirea timpurie a fluxului conștiinței), și cea a lui Feodor Dostoievski (explorator al psihologiei umane, în contextul unei situații politice, sociale și spirituale oprimate).
Exact ca în teatrul absurdului, personajul principal pare că a trăit într-o lume fără sens, cea a comunismului, în care, revoltat de respingerea scenariului său, protestează și este aruncat în închisoare pentru trei ani. Motivul nu ne este clar, pentru că nici măcar acuzatorii lui nu îl știu. Prezentul ni-l înfățișează în compania unei tinere fete, pe care o întâlnește într-un sat de la malul unui lac. Scenele din film sunt prezentate într-o manieră pur modernistă, căci ele par a nu avea nici o legătură unele cu altele, ni se derulează în fața ochilor precum gândurile necontrolate, însă încet-încet acțiunea prinde contur și te trezești purtat de poveste, într-o lume plină de simboluri – protagoniștii sunt însoțiți in permanență de un băiat cu dezabilități locomotorii, care pare o proiecție reală și palpabilă a schilodirii lor sufletești. Scenele cu cea mai mare încărcătură emoțională se petrec pe șine de tren nefolosite, tânăra și bătrânul regizor se scaldă în mod repetitiv într-o apă ce nu îi purifică, dar îi adâncește într-o relație de dependență. Discuțiile despre ridicarea unui lăcaș sfânt au loc pe o epavă plutitoare.
Comunismul este prezentat într-o manieră histrionică – într-un birou dominat de portretul deformat de rânjet a lui Ceaușescu, o secretară grasă și bătrână dă cu spray în toaletă și îi explică protagonistului de ce a fost refuzat scenariul lui. Un pitic handicapat apare pe holuri în mod repetat și cere liniște, pentru că «se vizionează un film interzis». Acuzatorii scenaristului din film, interpretați de Dorel Vișan și Mircea Albulescu, dictează fraze fără sens unei secretare frumoase, dar promiscue. După ani de zile, în planul acțiunii prezente, cuplul Vișan – Albulescu a supraviețuit în aceeași simbioză bolnăvicioasă, pentru că cei doi, ramoliți de bătrânețe acum, sunt inseparabili. În aceeași manieră a exteriorizării handicapului sufletesc prin metonimie, nebunia lui Albulescu este reprezentată de un dansator de step.
Comunicarea este o parte esențială a filmului. Opera de artă este o modalitate de comunicare, acest lucru este un truism, însă în film se vorbește despre comunicare în moduri și sub forme extrem de diverse. Într-o clădire în ruine, pe fundalul strălucitoarei Case a Poporului, cineva strigă “cuvinte uitate, cuvinte alungate”: curaj, demnitate, ţară. În scena imediat următoare, tânăra fată îi explică bătrânului scenarist că nu are rost să scrie nimic, deoarece “cuvintele, câte stele pe cer, sunt inutile”. Scenariul este plin de figuri de stil: «cât suflet curge pe-aici», zice eroina privind apa, sau îi strigă la un moment dat personajului masculin: «te-ai chinuit să înalți prăbușirea asta!».
Filmul are și accente deconstructiviste și postmoderniste, după cum ne mărturisește scenaristul Alexa Visarion. Accentele deconstructiviste pot fi observate prin faptul că în mod constant, în planul acțiunii filmului nerealizat, avem detalii și explicații ale realizării lui tehnice. Ezitarea de a oferi o soluție clară, absolută a problemelor, ideea că realitatea ia forma prin prisma propriei noastre lentile, toate acestea sunt idei postmoderniste.
Explicațiile de final oferite de Alexa Visarion în legătură cu modalitățile de realizare a filmului au fost la fel de interesante ca proiecția în sine – începând cu hainele actorilor, continuând cu băiatul schilodit care nu este actor și terminând cu locurile de filmare unde are el însuși o casă de vacanță și unde este înmormântat actorul Stefan Iordache prezentat la începutul filmului, toate aceste părți reprezintă bucăți din viața sa personală. Însă discuția cu dumnealui, respectând jocul postmodernist consacrat al autorului cu publicul său, ne-a sugerat doar nenumărate alte interpretări, împingându-ne imaginația cu mult dincolo de limitele filmului.
“Mă gândesc în mod obsesiv la moarte și de aici îmi vin idei despre viață”, ne-a împărtășit Alexa Visarion.
