REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​„Amurgul fântânilor” – cronică de film


     O experiență de documentarist de peste trei decenii și-a pus ireversibil și benefic pe­cetea pe stilul regizorului Virgil Calotescu. Fie că-l găsim invocând un episod de un dra­matism eroic (Subteranul) fie un crâmpei din moravurile contemporane în registrul come­diei (Buletin de București) pentru a cita doar doua exemple, ficțiunea sa a fost întotdeauna interceptată prin filtrul documentului de viață. Așa îl regăsim și în Amurgul fântânilor cu care se întoarce, cu aproape patru decenii în urmă, în lumea satului de la sfârșitul răz­boiului, lume aflată pe atunci la istorică răspântie a revoltei sociale.
     Iubitor de istorie s-a dovedit Virgil Calotescu și în prima tinerețe atunci când a stu­diat-o și apoi când alegându-și profesia de cineast, a urmărit-o din mers, prin vizorul aparatului de filmat. Realitatea, se vede bine din mai toate filmele sale, i s-a părut îndeajuns de seducătoare și de bogată pentru a nu se fi lăsat atras de fabulație. Pentru el marea str­igare a fost să aducă cât mai veridic pe ecran întâmplări și eroi din viața cea de toate zilele. Este cred și principalul argument care l-a apropiat de scenariul propus de Radu Aneste Petrescu și Mihai Vișoiu. De altfel, vocația sa de documentarist este implicit mărturisită cu primele secvențe, filmul debutând cu imagini din jurnale de actualități din epocă: urmărire delegații întorși de la Conferința de page de la Paris; campania electorală a candidaților Blocului Partidelor Democratice desfășurata sub semnul soarelui; „trenurile foametei” sosite cu orfanii de război și cu cei izgoniți de cumplita secetă abătută peste satele lor („Bătusem toată Moldova și veneam în Bărăgan sa găsim o coajă de pâine, muncită, nu de pomană, că acasă nu ne mai aștepta"). Suntem în 1946.
     Trecerea de la secvențele de arhivă la cele ale filmului imaginat se face fără nici o sci­zură. Cei trei — bătrânul și cum el însuși n-i prezintă pe ceilalți doi: „el e băiatul meu, ea e fata mea, omu’ ei a plecat cu niște oi să le vânză și nu s-a mai întors, asta-i...” (biografiile sunt concise, elocvente cât să delimiteze esențialul) deci, cei trei coboară parcă din chiar trenurile acelei veri fierbinți. Bărăganul se oferă însă privirilor lor și ale noastre la fel de neospitalier ca și pământul de acasă. Imaginea compusă de Vivi Drăgan Vasile e ne­cruțătoare. Soarele te arde, praful te îneacă, și simți aproape asprimea pământului brăzdat de crăpături. (Este căzut aici să elogiem paleta atât de expresivă și de nuanțată în griuri a operatorilor noștri, atunci când reținem în alb și negru peisaje și fapte așa cum au fă­cut-o Anghel Deca în Imposibila iubire, Doru Mitran în mori rănit din dragoste de viață, Vlad Păunescu în Dreptate în lanțuri).
     Odată cu cei trei noi veniți în bejenie, cărora li se alătura un al patrulea de prin părțile locului, pătrundem în lumea satului măcinat atunci de secetă, de sărăcie, de uri mocnite sau răbufnite și de confuzii. Confuzii iscate de răsturnările din viața oamenilor, răsturnări de mult dorite, dar care le par acum când în­cep a se împlini, de necrezut. Este, de altfel, singura funcție dramatică a celor trei rămași apoi exteriori povestirii, simpli comentatori a ceea ce văd, deși cred că s-ar fi cuvenit ca fiecare dintre ei (dată fiind și calitatea inter­preților Diana Lupescu, Ernest Maftei, Dinu Manolache) să fie implicați de-a dreptul în subiect. Nu sunt singurele personaje care ne apar răzlețe. Ciocnirile capătă astfel rezolvari cam maniheiste, subliniate ca atare și de jocul de lumini și umbre al imaginii atât de tul­burătoare la început, dar căpătând, pe măsură ce înaintăm spre final, funcția unor sublinieri schematice. Poate că autorii au dorit astfel să reflecteze acea vreme a opțiunilor catego­rice ale unei lumi în care predomina drept criteriu al selecției sociale: „cine nu e cu noi...” Cu tot respectul datorat istoriei, lipsa de mister, de surpriză, a povestirii cinemato­grafice jenează. Desigur, comunistul întors din război și de la oraș, în sat la el, să vadă cum s-a împlinit reforma agrară va fi cel care va avea curajul să amenințe arendașul boie­rului fugit, să ia tractorul de la conac sau sa îndemne oamenii cu vorba și cu fapta să-și facă un alt rost. Tot așa cum clasicul triunghi — chiaburul, arendașul, cârciumarul — va fi cei ce încearcă să-și însușească, prin abuzuri și amenințări, pământul celor abia împroprietăriți, și tot ei vor pune la cale actele de sabotaj.
     Regizorul își pune în valoare capacitatea sa de observator al vieții și reușește scene de-a­ dreptul excelente atunci când individualizează personaje. O face cu o mare economie de mijloace — cuvinte puține, gesturi simple, obținând o mare concentrație de emoție. Așa, de pildă, încrâncenarea aproape supraome­neasca a plugarului, — opintindu-se de unul singur să scoată apa din străfundurile pămân­tului, către care coboară, ca într-un ritual si­sific, având de partea sa doar o biată lopată — este în sine un poem închinat efortului mi­lenar al țăranului și dragostei sale de glie. Al unui țăran pe care viața I-a înșelat în atâtea rânduri încât I-a făcut temător și șovăielnic față de promisiunile oricui altcuiva, în afară de sine însuși. Absurda suplicație făcută de același țăran animalului de povară răpus în jug de oboseală și sete, după ce l-a mânat în zadar să tragă brazda în pământul tare ca pia­tra, său promisiunea aproape tandră: „o să-ți iau pereche”... făcută de el doar-doar o să-I înduplece să revină la viață, sunt scene care dau filmului vibrație și relief dramatic. Sunt scene de-a dreptul memorabile. Este adevărat ca, în rolul acestui taran, Mircea Diaconu poate face să înghețe o sală numai cu o pri­vire, privirea disperata a celui hăituit de spec­trul foamei, sau s-o facă să râdă spunând doar „fugi de aici...”. Tot momente de tensiune, re­velatorii nu numai în contextul dat, ci și pen­tru o întreagă tipologie, sunt realizate de Mir­cea Albulescu întruchipând țăranul umilit și obidit de secole și care nu știe decât să se teamă și să asculte. Personajul său este din­tre cele mai generoase, și-I obligă să facă un salt până la asumarea conștiinței de sine. Salt concretizat atât de dramatic în scena tăierii cu securea a degetului pus pe hârtia ce con­sfințea vânzarea pământului său. Gest prin care se desparte cu curaj și hotărâre de un întreg trecut. Acestea sunt scenele pe care re­gizorul le construiește cu o fină cunoaștere psihologică și cu o sinceritate convingătoare. Sunt și momentele din film care izbutesc să producă alchimia transformării observației documentaristului în emoție artistică. Prin aceste portrete (susținute de actori înzestrați: Costel Constantin, Violeta Andrei, Ștefan Si­leanu, Vistrian Roman, Constantin Diplan, Mariana Calotescu, alături de care se impune prezența atât de popularei Irina Loghin), Vir­gil Calotescu adaugă filmului românesc o nouă biografie colectivă a satului din vremea de început a elanurilor revoluționare și a cer­titudinilor în ziua de mâine.
     O face cu tandrețe și cu asprime. 
(Cinema nr. 11, noiembrie 1984)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: adina darian, amurgul fantanilor film, cronica de film, mircea diaconu, virgil calotescu

Opinii: