Ecranizarea „Amintirilor din copilărie” a fost, de la bun înceeput, mai mult decât o întreprindere riscantă. Studioul „Bucureşti” a apreciat greşit punctele de contact între scurt-metrajul Elisabetei Bostan
Năică şi opera lui Creangă (care, de fapt, şi în chipul cel mai vizibil, nu există, neputându-se întâlni vreodată) şi s-a avântat într-o acţiune destinată cu lejeritate, eşecului. Evident,
Năică a plăcut, mărturisind o certa delicateţe şi sensibilitate feminină. Dar e vina criticii (din care semnatarul acestor rânduri nu se exclude) de a fi uitat să adauge, pe lângă cuvintele bune meritate, şi limitele filmului de anul trecut: situarea într-un registru, totuşi, minor, abuzul şi facilitatea cu care „se transfigurează” lumea copilului.
De ce mi se pare imposibilă ecranizarea „Amintirilor”? În primul rând, datorită specificului genului. Memorialistica, în general, are o structură ambiguă, căreia îi convine foarte bine impreciziunea, plutirea în vag a literaturii. Chiar şi cele mai exacte tablouri literare prezintă o latură misterioasă. Ele trebuie gândite cu ochii minţii şi nu cu ochii trupului. Spre deosebire de opera de ficţiune, în care libertatea autorului este totală, în amintirea scrisă tendinţa este de a se apropia de un model care a trăit cândva şi imposibil de regăsit din cauza trecerii timpului, a schimbării de perspectivă a experienţei — în forma lui originară. De aici, încărcătura sentimental−dramatică a portretelor din trecut, care se mişcă pe un ecran mental funcţionând cu intermitenţe, între lumină şi umbră. Orice definire vizuală, prin ilustraţia de carte de pildă, şi într-o măsură încă şi mai mare prin film, trădează o imagine spirituală care, prin esenţa ei nu poate fi detaliată vreodată.
Dacă acestea sunt observaţii de un ordin mai general, opera lui Creangă adaugă o dificultate în plus. Ţesătura epică nu e importantă, întâmplările povestite sunt banale, lipsite de un element senzaţional: un copil se duce la şcoală, fură smântână sau cireşe, se scaldă etc. Nici în basm inventivitatea lui Creangă nu iese din comun; el intră în fabulos cu elementele vieţii casnice a moldoveanului şi se bucură când le recunoaşte la fiecare pas. Imaginarul este un travesti sumar al unei realităţi imediate. Poznele copilului devin însă unice, inegalabile ca operă de creaţie, când se transformă într-un fapt lingvistic. Autorul redescoperă fericirea, când, în retrospectiva copilăriei sale, se uită pe sine, cufundându-se într-o mare experienţă colectivă, limba, care-l absoarbe cu totul.
Propria lui poveste este uitată şi cel mai mic pretext este folosit pentru a face apel la înţelepciunea populară, adunând în jurul unei idei, a unei observaţii, a unui adevăr, tot ceea ce s-a cristalizat de-a lungul timpului, ca zicală, proverb, zicătoare, vorbe de duh. Numele proprii cuprind doar la simpla rostire, numeroase date personale şi forţă evocatoare. Există în „Amintiri” o adevărată voluptate a citării, din care se însufleţeşte o foarte bogată galerie de portrete. Când bunicul scriitorului, David Creangă, caută să-i convingă pe părinţii lui pentru a-l da la şcoală, aminteşte de Dumitru Creangă, de profesorul Nicolae Nanu, de directorul Baloş, de ceilalţi fii, Vasile şi Gheorghe, de Petre, Alexandru şi Nică din Ardeal, de mitropolitul Iacob, de Ciubuc clopotarul, de moş Dediu din Vânători, făcând şi trimiterile toponimice de rigoare la Iaşi, Broşteni, Pipirig, Mănăstirea Neamţulul, Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bămariul, Cotnărelul, Boampele.
De cele mai multe ori, însuşi termenul de „dialog” e impropriu, eroii discută unii cu alţii şi se ascultă deci numai aparent. În realitate fiecare monologhează pe aceeaşi linie a înţelepciunii anonime. Povestirea devine la Creangă o artă a digresiunii, în care faptul nud, acţiunea, aproape că dispare sub avaIanşa stilistică cuceritoare. Drumul copilului, după isprava cu pupăza este astfel relatat: „Şi oricât oi fi mers eu de tare, vremea trecuse la mijloc, doar cât am umblat borhăind cine ştie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin tei să prind pupăza, şi lingurarilor, nici mai rămânea cuvânt, li se lungise urechile de foame, aşteptând. Ş-apoi vorba ceea: Ţiganul când i-i foame cântă, boierul se plimbă cu mâinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-însul. Ba şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor, şezând în coada sapei, cu ochii păienjeniţi de atâta cântat, să vadă de nu le vine mâncarea dincotrova”?
Toate acestea sunt caractere esenţiale ale operei lui Creangă şi orice încercare de dramatizare, care nu le-ar lua în seamă , constituie o abatere, o bagatelizare şi o trădare a spiritului său. Este ceea ce s-a întâmplat cu filmul de faţă, care sacrifică permanenţele unui model literar, evaporându-i farmecul şi transcriind filonul epic care a mai rămas, într-o modalitate ilustrativă oarecare.
Este adevărat, filmul a primit peste hotare două premii la festivalurile internaţionale la care a participat. E foarte bine, asemenea distincţii sunt întâmpinate cu aplauze şi de câte ori numele unui cineast român apare pe un palmares ne bucurăm şi înscriem cu plăcere pe generic: film premiat la... cu...
Felicitând-o pe Elisabeta Bostan pentru succesele de peste hotare, resimt şi eu ca şi mulţi alţii sentimentul că acest film ar trebui totuşi să marcheze o încheiere a unui capitol de experienţă artistică în care reuşitele modeste nu ne mai mulţumesc. Este timpul să ieşim din comoditatea lucrului cu meşteşug încleiat şi să încercăm nu numai pe câte o porţiune a frontului, ci ca o mişcare de masă a cineaştilor noştri, să perforăm poziţiile mediocrităţii.
