​„Am o idee!” – cronică de film

     Am o idee! Al doilea film din serialul fotbalistic scris de Mircea Radu lacoban. Primul episod, regizat de Andrei Blaier, se chema, poate va mai amintiţi, Totul pentru fotbal. În regia lui Al. G. Croitoru, un regizor notoriu în Booftywood pentru umorul zis de tip keystone, un autor cu o certă capacitate de invenţie comică, acest al doilea episod s-a numit fie Toate pen­tru fotbal, fie Femina fotbal!, ca să se boteze, în fine, Am o idee! (era să scriu «Am un fotbal!»). Ştiut fiind că titlurile sunt concepute, în principiu, cât mai cu vino-ncoa, cu lipici, cu momeală la care să tragă mă­ria-sa spectatorul, înlocuirea «fotbalului» cu «ideea» nu poate fi decât flatantă (pentru bursa conceptului de idee, fireşte). Pliantul publicitar merge chiar mai departe şi lan­sează un desen cu un om purtând în loc de cap, o minge (de fotbal). Deci, fie, Am o idee! Sigur, noi spectatorii n-o să ne lăsăm intimidaţi, noi vom citi pe afiş Jean Constantin, noi vom vedea în poză un sta­dion şi-o cipilică gen Teaşcă, şi vom lua cu asalt sala, şi vom «sparge casa», şi vom fi repede, repede, parafrazând titlul unu, vechi film românesc, un milion de spectatori în goană după o minge! Uitând un mo­ment de minge, să fim docţi şi să zicem că filmul Am o idee! se înscrie pe orbita aşa-­numitului «populism comercial». N-o sa te duci la el cu Rubliov în cap, cu Bach în urechi şi cu agurida-n traistă. O să te duci, dacă tot te duci, dispus să te plasezi pe aceeaşi lungime de undă cu intenţiile autorilor, dispus să intri în rezonanţă cu sala, care, dacă nu se tăvăleşte pe jos de râs, râde copios în scaune, dispus să înţelegi de ce, vorba unui alt film de Al.G. Croitoru, de ce «lumea se distrează»? De ce? Pentru fotbal? Dar, culmea, în film nu e vorba despre fotbal. Sau nu numai despre fotbal. Sau, mai exact, fotbalul este un termen (e drept, ataşant) al demonstraţiei, dar demonstraţia însăşi. De remarcat, citind în cheie metaforică filmul şi mai ales scenariul (unul dintre cele mai generoase scenarii de comedie din ultimii ani), de remarcat că actualitatea nu mai e tratată ca echipă adversă din divizia A, cu care echipa de filmare trebuie să aranjeze meciul ca să nu retrogradeze. Dimpotrivă, prea eliberat de orice complexe, acest aparent cine-cico, această comedioară bufă, această improvizaţie pe teme fotbalistice, acest ghid cine­matografic pentru uzul nevestelor de fot­balişti, îşi propune, secvenţă cu secvenţă, să crească (nu vă gândiţi neapărat la broas­ca lui La Fontaine), să practice un joc atât de rar întâlnit pe cine-stadioanele noastre: jocul în aerul liber şi tare al satirei, criticând, scuturând, admonestând, atacând şi, să nu uităm, înfierând, altceva decât infinita pa­siune a bărbaţilor acestui secol — fotbalul. lată schema tactică: «Vrem să tre­cem echipa de fotbal a orăşelului nostru din C în B». Sloganul antrenorilor. «Suntem ca şi în B, suntem ca şi în B!» Ce-i de făcut? Am o idee: ardem nişte festivităţi ca să demonstrăm ce mişcare sportivă veche şi sănătoasă avem. Să ne descoperim, aşadar, tradiţia sportivă. Dacă n-o avem, s-o inventăm. Inventată fiind, putem zice: «E momentul să retrogradeze echipa de fotbal într-un oraş cu o asemenea tradiţie sportivă?» De aici, de la primul «am o idee», devenit leit-motiv, se declanşează o ava­lanşă de enormităţi, guvernată de două semne: semnul falsului şi semnul dublului. O lume dereglată, cea a filmului, cu bala­malele sărite, agitându-se în gol. Un micro­univers în care nimic şi nimeni nu e adevă­rat sau la locul potrivit, în care totul e fals, totul e butaforie. Floarea soarelui, uriaşă, pleoştită, e cartonată, Râul Mare nu e un râu mare, ci o baltă seacă, zisă a lu' Calache, un nenorocit salvat de la înec acum vreo sută de ani se transformă în «primul con­curs de înot de pe aceste meleaguri», jucătorii sunt deştepti, antrenorii habar n-au, directorul e în ceaţă în Azore, golurile sunt «boabe», adversarii sunt manechine, dele­gatul de la Federaţie e de fapt translator, criticul de film e de fapt sportiv, biblioteca e «la Rozmarinu'», vinul e din prafuri, ciu­bucul e «cafea pentru protocol», vânătoarea e trucată, pescuitul e aranjat etc., etc. Un sistem funcţionând perfect după o impe­cabilă logică a absurdului. Un micro-uni­vers ros de uniformizare, şablonizare, stan­dardizare, robotizare: toată lumea e «gea­mănă», se rostesc replici în cor, se îmbraca la fel, se gesticulează sincron (in extremis, toate personajele feminine ar fi putut fi jucate de aceeaşi actriţă, şi cele masculine de acelaşi actor; tot în paranteză fie spus, dai aici peste o dezolantă lipsă de rigoare în jocul actorilor; ei, «cei mai populari, cei mai îndrăgiţi actori de comedie de la noi», nu compun personaje, ci îşi prezintă grăbiţi, în trecere, atât de familiarele lor persoane). Toată această lume îşi teoretizează (caragialiano-mazilian) abjecţia: anonimele către Federaţie sunt «gând sincer şi deschis». Mercedesul gestionarului e «o moştenire a nevestei», furtul are ambiţia şi orgoliul legalităţii etc., etc. O lume gălăgioasă şi flecară, suprasaturată de vorbe golite de semnificaţie şi de mult zgomot pentru ni­mic. Dacă s-ar putea da citate sonore, aţi auzi ţârâituri, ţăcănituri, sonerii, tic-tac, miau­-miau, mac-mac, ga-ga, behehe, ham-ham, şi peste toate, fără să obosească o clipă, ritmurile lui Temistocle Popa. O lume rostogolindu-se aferată şi inconştien­tă. spre apocalips. Dar, la aşa lume, aşa apocalips. În loc de bum, buf. Vin apele, dar ele nu devastează, nu curăŢă, ci doar scurg deşeuri, murdărie şi noroi. Totul degenerează într-un ban jumate, într-o ta­rabă de gogoşi şi mititei. Păcătoşii au tre­cut prin purgatoriul comisiei de judecată şi au fost sanctionaţi la locul de muncă — în comerţ, fireşte. Cam atât poate zice criticul, fără să aibă sentimentul că strigă (ca vinovaţii, în finalul filmului), «ia mititelu' mare!», ci doar «ia mititelu'!».