REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



„Am fost toboşar la nunţi”


 Care e cea mai puternică amintire din copilărie?
Tatăl meu era pe front şi noi ne-am refugiat la Poroina Mare, satul unde s-a născut el, ca să fim feriţi de bombardamente. Mi-aduc aminte că eram cu mama în câmp şi deasupra s-a produs o luptă aeriană între un avion german şi unul american. Se trăgea cu mitraliere. Atunci, mama m-a pus la pământ şi s-a aşezat peste mine, să mă protejeze. Apoi, în 1944, a venit un docar (n.r. – trăsură uşoară), din care s-a dat jos un om cu mustaţă, îmbrăcat în manta militară. Mama mi-a spus: „El e tatăl tău!“. Eu nu-l cunoşteam, pentru că plecase pe front în ’41. Fusese rănit în război şi se întorsese acasă. Am sărit imediat de gâtul lui.
 
Vă povestea din război?
Mai puţin. Dar, pe-atunci, trupele sovietice rechiziţionau camere de la persoane. În zonă, locuia un maior de artilerie rus. Când s-a întânit cu tata, şi-au dat seama că au luptat unul împotriva celuilalt la o fabrică de ciment pe lângă Odessa. Îşi explicau cum de n-au reuşit să cucerească acea fabrică de ciment. „Fâşia de frontieră interzisă“
 
Cum aţi înţeles venirea comuniştilor, schimbarea de regim?
Tatăl meu fusese avocat, dar, după instaurarea noului regim, a fost acuzat că a judecat comunişti şi a fost dat afară din Barou şi din avocatură. El era singurul care aducea bani în casă. Atunci, mama şi-a vândut bijuteriile, tot ce-i mai rămăsese. Până când el s-a angajat jurisconsult la o fabrică de bere, de unde a şi ieşit la pensie. Pe fratele său, care s-a încăpăţânat şi nu a vrut să dea pământul lui comuniştilor, l-au trimis în Bărăgan. Într-o noapte, au venit câţiva securişti, i-au spus să pună tot ce are de preţ într-un camion şi, în două-trei ore, a fost plecat cu un bou-vagon. Când au ajuns în Bărăgan, au găsit un câmp cu nişte ţăruşi. Două săptămâni au dormit în şifonier.
 
Era o tensiune în oraş, în urma conflictului dintre Tito şi Stalin?
Păi, noi locuiam pe „fâşie de frontieră interzisă“. Cum noi eram în lagărul sovietic, şi România a închis graniţele. Nu aveai voie să te apropii de Dunăre – eu nici măcar nu ştiu să înot, pentru că nu puteam să mă apropii, în copilărie, de apă. Dacă te apropiai, puteai să sari în aer, câmpul fiind minat, ori puteai să fii arestat şi închis. Erau câini, sârmă ghimbată. Pe malul celălalt, sârbii scriau cu pietriş şi dădeau cu var: „Vă mănâncă ruşii!“. Ţăranii din satele de lângă Turnu-Severin mai creşteau animale pe care se întâmpla să le ia Dunărea. Veneau nişte torpiloare de la noi care culegeau raţele, gâştele, le controlau să nu aibă ceva. Din partea cealaltă, venea unul cu o barcă, lua porcul, lua gâsca, gata. Când s-au mai încălzit relaţiile, s-a dat drumul la un ştrand la Dunăre, dar era ceva de pomină.
 
Cum s-a renovat şcoala din Turnu Severin De ce era de pomină?
Era improvizat, cu sârmă ghimpată. De la şosea până la Dunăre mergeam cam 150 de metri, apoi era o cabană în care trebuia să îţi laşi toate obiectele plutitoare, chiar şi bicicleta sau mingea.
 
Treceaţi Dunărea cu mingea?
N-aveai voie. Apoi, mergeai pe un culoar până ajungeai la plajă. Acolo, era împrejmuit totul cu sârmă ghimpată, cu geamandura aflată la 10 metri de mal. Erau câini-lup cu grăniceri cu bandolieră, care treceau peste tine ca peste nişte lemne. Noi stăteam cuminţi la soare şi aşa ne trezeam.
 
De teatru cum v-aţi apropiat?
Aveam un profesor de limba română căruia îi plăcea foarte mult teatrul, iar eu eram în trupa lui. Un an şi ceva-doi ani am făcut teatru de amatori. Aşa am jucat în „Mielul turbat“, al lui Aurel Baranga. Am făcut câteva spectacole şi toată lumea mă trimitea la Teatru. Tata nu prea a fost încântat, el voia să fiu medic veterinar. Aveam şi orchestra şcolii! Eu eram toboşar şi să ştii că nu eram deloc rău. Am fost şi la nunţi, şi-n port, la „Sala Marinarilor“. Bine, nu încasam banii pe care-i încasează acum muzicanţii la nunţi. Plecam mai mult cu vin, cu produse.
 
Ce cântaţi?
„Mambo Italiano“, „Nu-ţi pare rău când vezi că plâng“, tangouri, cântece italieneşti. Dădeam spectacole şi venea lumea. Chiar directorul nostru a vopsit şcoala din banii de pe bilete. „Şi aşa ne-am trezit în RPR“
 
Cum a fost admiterea la Teatru?
Am recitat „Zdreanţă“. Măi, am avut nişte emoţii... Eu, mic, dintr-un oraş de provincie, care nu avea nici măcar teatru, cu o viaţă destul de patriarhală, am venit în Bucureşti, la Teatru. Am fost 2.000 de candidaţi pe 80 de locuri. În comisie erau Costache Antoniu, Radu Beligan, Moni Ghelerter, Ion Finteşteanu, Aura Buzescu, o mulţime de personalităţi. Erau două amărâte de reflectoare, dar pe mine m-au orbit. Mai vedeam doar nişte lentile care luceau în sală – ochelarii celor din comisie. Maestrul Costache Antoniu m-a întrebat de unde sunt, câţi ani am, să mă mai relaxez, dar mai rău mi-a făcut. Am spus eu „l-aţi văzut cumva pe Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă?“, când a început să-mi tremure un picior. Stângul. Prima oară când mi se întâmpla şi, cu cât încercam să-l stăpânesc, mai tare făcea. „Stai, stai!“, îmi spune maestrul. „Stai, bea un pahar cu apă!“ Încet, încet, mi-am mai revenit.
 
Păi, v-au admis deşi v-aţi încurcat.
Este vizibil talentul. O poezie ştie toată lumea s-o spună, nu trebuie să faci un efort. Cum fac copiii când vine Moş Crăciun: spun papagaliceşte poezia. Sunt, dintre ei, care gândesc poezia aceea, care o trăiesc, n-o recită ca pe un text alb. Simţi imediat. Poezia este barometrul cel mai simplu. Lecţia de „Mişcări ale torsului“
 
Cum aţi făcut cunoştinţă cu cenzura?
Am cunoscut cenzura comunistă în 1947. Eram în clasa I. Decembrie, frig, şcoala era încălzită cu lemne. Învăţătoarea a zis: „Luaţi primele două pagini din abecedar, rupeţi-le frumos şi puneţi-le la marginea băncii!“. Erau fotografiile cu Regele Mihai şi cu Regina-Mamă. Le-a luat pe toate, a deschis uşa de la sobă şi a dat cu ele în foc. Toată clasa a făcut: „Aaa!“. Şi aşa ne-am trezit în RPR.
 
Păi, regele a plecat abia pe 30 decembrie...
Deja era plecat pentru ei. La Institut (n.r. – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), îmi amintesc de cursurile de dans scenic. Era perioada twistului, perioada Beatlesilor. Am rugat-o pe doamna Juji Badian să ne înveţe şi pe noi twist. „Păi, sunteţi nebuni? Vreţi să ne dea afară din facultate?“, ne-a răspuns. Noi am făcut o figură aşa tristă, iar ei i s-a făcut milă de noi. „Eu vă învăţ twist, dar lecţia noastră se numeşte «Mişcări ale torsului».“
 
Bucureştiul, capitala mondială a teatrului
Se cheamă asta rezistenţă prin cultură? Rezistenţă prin cultură înseamnă că teatrul a mers mai departe, iar marii noştri actori, marea şcoală de teatru românească au făcut faţă la această mizerie. Dovadă că toate spectacolele mari care s-au jucat în perioada comunistă sunt spectacole de referinţă, care s-au jucat la Paris, la Londra, la Moscova. În ’69, eram la Florenţa – chiar când s-a produs aselenizarea, că am văzut-o la un televizor, într-o vitrină – şi am avut o săptămână de spectacole. „Capitala mondială a teatrului s-a mutat la Bucureşti“, scriau ziarele!
 
Aţi jucat rolul principal în „Revizorul“ lui Pintilie.
A fost o chestie îngrozitoare! Spectacolul acela avea şansa să fie un eveniment în toată Europa. Ţin minte că persoanei care a venit să facă vizionarea i-a plăcut spectacolul atât de mult că a rămas blocată: „Nu vreau să vă spun decât să aveţi succes, că o să aveţi. E extraordinar!“. Întreruperea cred că s-a făcut din cauza anumitor bârfe, răutăţi. S-a spus că sunt aluzii la tovarăşu’, că ne luăm şi de ruşi. Nicuşor Ceauşescu ne-a spus odată, când ne-am întâlnit, că ruşii ne-au interzis spectacolul.
 
Cum aţi aflat că a fost interzis?
Mi-a dat Toma (n.r. – Toma Caragiu) telefon, dimineaţa, la 7.00: „Ai citit ziarul?“. „N-am citit.“ „Ia-l să vezi!“ Scria că spectacolul a fost întrerupt la cererea unui grup de muncitori, care n-a fost de acord cu concepţia. A început o nebunie. La şedinţa care s-a ţinut la Muzeul de Istorie, ne-au decapitat. Pe Ciulei l-au scos, Toma mai era şi secretar de partid, au schimbat conducerea.
 
Cum era Toma?
Un om de viaţă, un partener extraordinar. El n-ar fi murit dacă ar fi avut spectacol. Pe noi ne-a prins cutremurul din ’77 cu „Răceala“ lui Sorescu. În rândul I era Radu Beligan şi, când a început cutremurul, el s-a urcat pe scenă şi a fugit cu noi, nu cu publicul, pe la ieşirea spectatorilor. Mi-aduc aminte că piesa era cu turci de la curtea bizantină, iar noi eram îmbrăcaţi cu turbane. Am ieşit în nebunia aia cu Moţu’ Pittiş, Caramitru, Ileana Predescu în Piaţa Kogălniceanu. Ileana Predescu a ieşit desculţă, iar afară era frig! Atunci, s-a dus la un domn mai năuc: „Domnule, pot să stau cu picioarele pe pantofii dumneavoastră, că e frig!“. „Staţi, doamnă, nu asta e problema. Eu înţeleg, e cutremur, dar ce caută turcii peste noi?!“ Aţi fost secretar al organizaţiei de Partid din Teatrul Bulandra.
 
Care erau atribuţiile dumneavoastră?
Nu era nicio atribuţie. Era o metodă în teatre să pui secretari de partid pe oameni cunoscuţi, care să deschidă uşi. Au mai fost Octavian Cotescu, Toma Caragiu, Ion Besoiu, Dan Damian şi, în 1984, toamna, m-au pus pe mine. Până în 1985, în mai.
 
De ce?
Pentru că sora mea a rămas în America.

Cum l-aţi cunoscut pe Marin Sorescu?
Prima dată l-am cunoscut pe Ionică, fratele lui mai mic. Mi-a fost coleg de clasă la Turnu-Severin. Pe Marin l-am cunoscut prin ’67, la emisiunea „Joia tineretului“ de la TVR, unde erau prezentate tinerele speranţe. „Nume de care veţi mai auzi“, din diferite domenii. Aşa ne-am cunoscut. „Singur printre poeţi“ era singura lui carte.
 
A fost naşul dumneavoastră de cununie.
Era un om atât de simplu că nici nu-ţi venea să crezi că poate să scrie aşa minuni. Era atât de modest, atât de simplu. Spunea: „Mie dă-mi o hârtie şi-un creion şi-ţi spun tot“. Avea o bibliotecă foarte mare, mai avea o parte şi în garaj, şi nu-i dădea voie soţiei lui să-i mute nicio carte. Erau toate amestecate, dar el ştia unde sunt. Dacă le-ar fi pus în ordine, îl nenorocea. Ei au fost nişte oameni săraci. „La lilieci“, pe care-o fac acum cu studenţii mei, a povestit-o mama lui în faţa unui casetofon. Am fost în casa lui când se întâmpla asta. El numai înregistra şi o mai întreba: „Şi cum a mai fost, mamă?“. A adunat material până a făcut cartea asta. Când s-a dus Teatrul din Craiova cu piesa „La lilieci“ în satul lui, în Bulzeşti, nu râdea nimeni! Toţi dădeau din cap: „Aşa e, aşa e!“. 

La Revoluţie ce-aţi făcut?
Eu aveam o „relaţie“ la Obor pe vremuri. Eram în preajma Crăciunului şi nu prea se găseau portocale, banane. Se dădeau numai pe sub mână. Besoiu, directorul de la Bulandra, care avea şi el fetiţa mică, m-a întrebat: „De unde luăm portocale, că nu găsesc, am dat telefoane, dar nimic!“. Aşa că, pe 21 decembrie, eram cu Besoiu la Obor. Când am ieşit cu plasele de-acolo, treceau oamenii pe stradă, în camioane, către miting: „Se mai ţine sau nu se mai ţine?“. Cum mergeam pe Mihai Bravu, am văzut o chestie foarte ciudată: un grup de 60-70 de persoane, încolonate, cu privire de kamikaze. În hărmălaia aceea, a trecut această coloană ciudată, parcă venită de pe altă planetă. Era un contrast puternic! 

După Revoluţie, aţi câştigat o Dacie la CEC.
Voiam să închiriem o casă de vacanţă pentru Anul Nou, dar n-aveam foarte mulţi bani. Aveam însă două cecuri de 5.000 de lei. Unul dintre ele mi-a adus acest premiu, dar am încasat contravaloarea. Cu banii, în ’90, mi-am cumpărat o căsuţă la Tâncăbeşti, pe malul lacului, ultima casă din sat. Aveam căprioare, erau mistreţi care veneau la lac să bea apă, aveam fazani. În 2000 nu mai era nimic! Ajunsesem în mijlocul satului, s-au construit case cu câte 3-4 etaje, cu flori de plastic la balcon, cu ski-jet-uri, lacul a devenit o hazna. Atunci am hotărât să plec.

Spuneaţi că, după revoluţie, lumea s-a mai depărtat de teatru. De ce?
Pentru că teatrul se mutase în stradă: demonstraţii, mitinguri. Uşor, s-au întors. Astăzi, observ cum vin foarte mulţi tineri la spectacol. Şi e un public bine pregătit. Sunt şi oraşe de provincie în care teatrele nu prea vin, iar acolo se simte că lumea nu e dusă la teatru: se vorbeşte în sală, se discută.
 
Pe studenţii dumneavoastră cum îi găsiţi?
Le-am spus studenţilor mei că au curaj că fac această profesie. Eu n-aş mai face-o în condiţiile astea pentru că n-aş avea perspective. Aş fi blocat. Eu, când am dat concurs la Bulandra, în ’65, erau cu mine: Toma Caragiu, Caramitru, Cornel Coman, Mariela Petrescu, Gina Patrichi. Am avut această deschidere. Acum, ce fac? Nu vine nimeni să-i vadă pe studenţi. Înainte veneau toţi directorii din ţară. Doamnei Bulandra, cel mai mare animator al teatrului din România, i-a spus odată cineva: „E un actor extraordinar la Petroşani!“. S-a urcat în Volga, s-a dus la Petroşani, l-a văzut şi a venit cu el la Bucureşti.


 

 
(adevărul.ro, 12 ianuarie 2013)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actor, virgil ogasanu

Opinii: