REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



Alt Caragiale


    Filmul lul Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? ne propune un alt Caragiale decât cel cu care ne-am obișnuit; cu toate acestea, nu este un Caragiale inventat ci, dimpotrivă, descoperit în chiar opera celebrului, emblematicului autor.
     Caragiale pe care ni-l propune Lucian Pintilie este cel din „Năpasta” și din „O făclie de paști” suprapus — și nu separat, ca până acum, — peste cel din comediile „O scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului” și din „Momente și schițe”. Cu alte cuvinte, regizorul a întreprins aici o lectură similară, până la un punct, cu cea a lui Ion Negoițescu în privința poeziei eminesciene. „Plutonicul” Caragiale (cel din „Năpasta”) este în lectura lui Pintilie, „simultan” cu neptunicul Caragiale din „O scrisoare pierdută”. Cele două voci ale scriitorului (două, din multe altele, posibile) vorbesc, pentru prima oară, deodată, și se confruntă reciproc. Rezultatul acestei lecturi „,duble” este un Caragiale înțeles în întreaga, dramatica și complexa sa dimensiune creatoare și, totodată, un tablou al societății românești surprinsă între mai multe oglinzi deodată. Ca urmare, Mița Baston pe care generații întregi de cititori dar și de spectatori și-au imaginat-o (ca și pe Didina sau pe Zoe) drept o damă bine, elegant îmbrăcată și purtând un chip simpatic, devine aici ceea ce este cu adevărat: o ființă viscerală, penibilă și grotescă în același timp, capabilă de a atinge, cât ai clipi, inconștiența. Este cazul tuturor personajelor, de fapt. Nu întâmplător ajung la un moment dat să evolueze dezbrăcate. Goliciunea lor trupească nu este aici decât o metaforă în plus a „demascării” pentru a sugera atât sinceritatea cu care sunt privite cât și suprema dar naturala lor indecență care face posibilă trecerea fulgerătoare de la glumă la crimă. Comedia este, în consecință surpată, tot timpul, de tragedie; carnavalul devine o ipostază halucinantă a morții absurde care poate țâșni oricând din aceste minți viciate, golite, mecanice. Integrat într-o viziune socială apocaliptică, fiecare personaj dă măsura întregii sale alienări. Râsul, provocat de fiecare replică, se întoarce cu asupra de măsură, împotriva viciului de personalitate care l-a iscat, pustiindu-l.
     Seninătatea aparentă și detașată a comediilor lui Caragiale neptunicul este contrazisă pe loc de grotescul, visceralul, absurdul existențial din drame și nuvele unde plutonicul Caragiale și-a prelungit analiza asupra ființei umane într-un chip la fel de necruțător, dar cu alte mijloace. Rezultatul este o lume complexă, ciudată, privită cu două perechi de ochelari deodată (și de miopie dar și de presbitism), o lume blestemată să nu-și cunoască niciodată „momentul” în care alunecă din râs în plâns, fiind, în același timp, demnă de amândouă. Acest Caragiale șocant și emblematic este darul lul Lucian Pintilie.
 
 
(România liberă, 7 noiembrie 1990)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: cronica de film, de ce trag clopotele mitica, lucian pintilie, tia serbanescu

Opinii: