Cronica distribuției pentru Extemporal la dirigenție
Profesoara Isoscel — adică o persoană severă și intransigentă, care cade — uneori — și în păcatul obtuzității, devenind, cum glumesc copiii, de-a dreptul „echilaterală”. O poreclă transformată în renume, căci interpreta, cu debordanta-i vitalitate, desființează granița ficțiunii și, printr-un veritabil salt de maestru, e — simultan — antipatică și simpatică. Performanța menținând-o în fruntea topului de popularitate, deși concurează cu atâția și atâția adolescenți. Tot adolescenții fiind cei care — în sală aplaudă primii — reacție promptă la fiecare apariție a actriței. Pentru că ea are darul prețios de a-și conecta personajele la voltajul înalt al firescului, al umorului bonom. De fiecare eroină — a demonstrat-o de atâtea ori — actrița
se atașează, insuflându-i viață dramatică, dar — în același timp — se și
detașează privindu-și rolul critic, în oglinda (auto) ironiei, surprinzând mici cusururi, mici hibe. Acest joc al interferențelor reprezintă secretul unei alchimii care face ca personajele sale să fie, deopotrivă, ridicole și iubite.
Nu alta a fost „soarta” profesoarei de matematică din serialul „liceenilor” care, în cel de al treilea episod — iată — ajunge să-și dezvăluie și lata ascunsa: pentru că a ratat o carieră artistica, s-a refugiat într-o altă profesie pe care și-a impus să o practice cu maximă rigoare, în suflet rămânând însă credincioasă pasiunii muzicale. Un reflex de umanitate pe care actrița — în modul ei atât de personal — îl preia, făcându-I să strălucească și să vibreze. O sensibilitate îndelung zăgăzuită izbutește — în film ca în viață — să clădească o punte afectivă Între generația
break-ului și cea a liedului. Acutele severității devin, dintr-odată, melodice (larmoaiante chiar) nostalgii. Hazul și necazul, stupiditatea și înduioșarea, zâmbetul și privirea aspra sunt drămuite într-un savant dozaj ce alternează, cu o năucitoare repeziciune, stările contradictorii ale jovialității și susceptibilității, ale mândriei ultragiate și regretului tardiv. Închistată în propria-i neîmplinire, dar ambiționând să nu se abată de la severele, poate desuetele sale convingeri, profesoara e permanent angajată in soliloc-ul autorității absolute, fără drept de apel, astfel ca „dialogul” cu ceilalți ia forme neobișnuite. Urmărindu-I pe mai tânărul profesor zis Socrate, invidioasă pentru dragostea de care se bucura din partea școlarilor, dar și a colegelor de catedră, Isoscel se ambalează într-o avalanșă de reproșuri, încât îl determină pe interlocutor să-i azvârle adevărul în față, fără menajamente, declanșând și un „proces” de conștiință, și un veritabil imbroglio: el vrea să demisioneze, ea își calcă pe inimă și pledează pentru el. În ceea ce privește foștii învățăcei, ei o privesc cu „matură” înțelegere. Iar actualii elevi, parcă tocmai pentru că îi știu de frică, simt nevoia să o ironizeze pe ascuns. Savuros este momentul în care unul dintre ei îi parodiază fin tocmai formidabilele trucuri fâlfâirea genelor și rotirea ochilor de Betty Boop, capul înclinat șăgalnic și glasul tremolat de emoție — gesturi și atitudini care fac, de ani și ani, farmecul jocului marei comediene — o extraordinară ingenuă fără vârstă — care este
Tamara Buciuceanu.
Tamara Buciuceanu care, cu acest personaj al „profei de mate”, câștigă un nou, sporit public. Publicul generațiilor ce vin și care au bucuria să cunoască tradiția școlii interpretative românești pe care actrița știe să o păstreze înnobilând-o, îmbogățind-o necontenit cu forța vulcanică, inepuizabilă a talentului său.
