​Agonie fără extaz

     Cu ultimele resurse fizice, dar cu o acuitate pe care i-o dă apropierea morții, contele Jancovich pornește pe urmele „tainei” lui Horea, țăranul care a îndrăznit să ghicească gândurile împăratului. Palidul conte pleacă într-o expediție punitivă, dar mai ales într-o aventură a descoperirii celuilalt pol al puterii dreptatea nedreptăților în numele căreia un alt împărat, „împăratul țăranilor”, ridică o întreagă armată de iobagi declarând, fără drept de apel, „nobilime să nu mai fie”. Nobilul își poate depăși, teoretic, condiția sociala și, înțelege chiar necesitatea unor reforme preco­nizate de iluminiștii vremii. Dar fraza-ghilot­ină a conducătorului răscoalei i se pare mai de neînțeles decât marele necunoscut către care se îndreaptă. „Sunt pe moarte”, încearcă Jancovich-Beligan o punte omeneasca spre cel invitat la cina. „Cu toții suntem muritori” replică țăranul-filozof.
     Doi oameni lucizi în fața morții. Nobilul, cu o fină autoironie încearcă să cocheteze cu situația: „Pe mine nu virtutea mă face frugal, neputința” și bea laptele îndoit cu apă în loc de vinul pe care și l-ar fi dorit. „Dacă tot mori, de ce nu-ți faci cheful să bei, dom­nule?” refuză gândirea sinceră, convenția. O scânteie de viață, de autenticitate se aprinde în ochii contelui, sclav al prejudecăților. Radu Beligan joacă acest moment de adevăr al ființei depășind adevărul rangului, cu o precizie și o finețe de bijutier. Mersul lui ezi­tant, masca spectrală, glasul oscilând între distinsă lamentație și scurt tremur de mânie — neputința că nu avansează în descifrarea tainei care nu-i numai a lui Horea, ci a tutu­ror celor care s-au ridicat împotriva nedreptății, aruncă pâlpâiri reci, scântei de spirit în sufletul agonizant al contelui. Rol pe care actorul știe să-I conducă elegant, cu o inteligență cinematografica ce ar fi solicitat mai des prim planul. Planul-detaliu al ochilor, al mâinilor înghețate de un tremur și interior, penumbra îndelung studiată de operator pe chipul pe care „pallida mors” avansează im­placabil. Spre sfârșit glasul se vrea al unei justiții deasupra patimilor „pereat mundus..”. „Ați omorât 117 nobili”. „Dar ei, de atâtea se­cole, câți țărani au omorât? Pe ce cântar cântă­rești, domnule? E un cântar mincinos” răs­punde Horea.
     Contele simte că pierde și aruncă, stângaci, ultimul argument. „Vei fi zdrobit pe roată. Trupul îți va fi împrăștiat în patru colțuri”. „Înseamnă că o să am mormânt larg, dom­nule. Toată țara Ardealului” încheie ca un vers mioritic, crăișorul cu blazonul înțelep­ciunii populare duelul sau cu nobilul speriat de moarte, cum speriat a fost și de viață. Pa­gină de antologie semnată Titus Popovici­-Mircea Mureșan și contrasemnata Radu Beligan—Ovidiu Iuliu Moldovan.