REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

“Adela”


      “Adela” le aduce noroc şi premii creatorilor săi. Mai întâi scriitorului Garabet Ibrăileanu, în 1933, “Premiul naţional de proză”,  şi apoi regizorului Mircea Veroiu, în 1985, la Festivalul de Film de la San Remo.

     Să-l salutăm, în primul rand, pe impunătorul profesor şi şef de cenaclu, intelectual de mare ţinută, om de o rară delicateţe şi distincţie sufletească, istoric valoros al criticii româneşti, Garabet Ibrăileanu, autor al acestui roman de dragoste unic în literatura română, care aminteşte, prin subtila analiză a sentimentelor, de unele tuşe din operele  lui Stendhal.

     Adaptarea după roman pe care o face, ca regizor şi scenarist, Mircea Veroiu, păstrează, în mare, datele acţiunii. Chiar dacă adăugă personaje noi, povestea de dragoste din alte vremuri (ne aflăm în jurul anului 1900) redă atmosfera locului şi timpului, atmosfera acelor zile de vară petrecute de doctorul Emil Codrescu (George Motoi) pe meleagurile tinereţii sale, unde revine după o destul de lungă absenţă. Aici are de înfruntat ispita iubirii, oferită de mult mai tânăra Adela (Marina Procopie), cu care trăise încă din copilăria ei o prietenie “amoureuse”. Deşi maturizată după o căsătorie eşuată, Adela acceptă să-i fie parteneră în drama nehotărârii împlinirii sentimentelor, care se transfigurează într-o relaţie extrem de spiritualizată, într-un alt fel de a trăi iubirea, ceea ce face unică această  relaţie.

     Parcă uşor intimidat de intensitatea abstractă a relaţiei inefabile existentă între cei doi (în roman), Mircea Veroiu schimbă în film unele date ale acţiunii: mama Adelei (Valeria Seciu) devine la fel de seducătoare şi frumoasă ca propria-i fiică, iar doctorul Codrescu participă la o petrecere dubioasă, cu dame de companie, pe ambarcaţiunea ciudată a fostului său camarad de arme de la Plevna, Duliu Drăgan (Ştefan Sileanu), invalid de război.

     Nu putem decât saluta această rememorare a Războiului de Independenţă de la 1877 (prea uşor uitat de altfel, în general), cu mulţi  eroi, cu multe şi grele sacrificii, dar şi cu împlinire de idealuri. Din păcate, fără recompensarea soldatului de rând, ţaranii rămând la fel de săraci şi abuzaţi de autorităţile locale. Regăsim şi în roman secvenţa cu ţăranul bătut până la moarte de jandarm, pentru că şi-a apărat dreptul său, evident un ecou al marii răscoale de la 1907, sfârşită cu masacrul care a impresionat profund opinia publică românească.

     Mircea Veroiu a fost atras încă de la debut (Apa ca un bivol negru, 1971, premiu ACIN) de acea frumuseţe plastică a imaginii care poate conţine drame mai mult sau mai puţin dureroase, acute. Aceeaşi rafinată plasticitate a imaginii (operator Doru Mitran) o regăsim şi aici, unde avem un singur şi foarte temut duşman: TIMPUL. Adversar perpetuu al speciei umane, fără leac, el poate fi totuşi înfruntat(!?) doar într-un singur fel: cu înţelepciune. Este şi calea pe care a ales-o doctorul Codrescu, excelent interpretat de George Motoi, recompensat pentru acest rol cu Marele Premiul la Festivalul de la San Remo.

     Adela este un film mai mult decât frumos. Este un film de o frumuseţe profundă sau, dacă vrem, de o profunzime frumoasă, potrivindu-i-se perfect suspinarea poetului “Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” Pentru că, dincolo de intriga care ne poate duce cu gândul la aceeaşi dramă pe care o regăsim şi în Felix şi Otilia – dragostea dintre un bărbat matur şi o prea  tânără domniţă, în sens poetic, desigur, desfăşurată însă în oraş şi minată de tot felul de intrigi orientale -  în Adela există ţara, România,  cu farmecul şi frumuseţile ei, descifrate cum nu se poate mai bine de regizor. Femeile sunt frumoase: nu doar Marina Procopie – îmbrăcată în rochii vaporose, cu volănaşe şi dantele, cu umbreluţe şi diafanul blondei tinere, stil impresionist, Monet, ci şi Valeria Seciu – la fel de graţioasă, la fel de “impresionist” îmbrăcată. Nu sunt uitate nici peisajele campestre, florile de câmp care îl fascinează şi pe regizor, şi pe noi.

     Poate că Soljeniţin avea dreptate că frumuseţea va salva lumea, cu condiţia ca şi lumea să vrea să fie salvată. Dar aşa cum ni se prezintă viitorul în filme şi în media, ne aflăm atât de departe de acel frumos care însemna binele, asigurând cumva armonia şi trecătoarea fericire pământească, şi atât de departe de conştiinţa morală, alungată tehnologic şi ştiinţific în cerul înstelat …

     Revăzând Adela parcă îţi mai recapeţi puţin încrederea în condiţia umană.
 



Galerie Foto

Cuvinte cheie: adela, cronica de film, ecranizare, george motoi, mircea veroiu, valeria seciu

Opinii:

0 Comentarii


Adaugă un comentariu