REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film

Actorul-poveste. Interviu cu Andi Vasluianu


Am venit la interviul cu Andi Vasluianu cu o prejudecată; ghidându-mă după lungul şir de roluri, mă aşteptam să întâlnesc un actor versatil care sare cu uşurinţă din gen în gen, din zona dramatică în cea comică, din poveşti cu iz local în cele cu extensie internaţională. Am întâlnit însă un pasionat lucid, disciplinat, riguros, conştient de limitele şi de libertăţile meseriei. Nu a făcut 60 de personaje, ci 60 de poveşti. Rectific: nu a făcut, ci a fost 60 de poveşti.

Cum convieţuieşti cu cele 60 de personaje pe care le-ai interpretat?
Păi, nu mai convieţuiesc, ele există, eu merg mai departe; cred că aşa este natural, rolurile sunt pe peliculă, iar pentru mine rămân întâlnirile cu regizori, cu echipe, cu actori. Rămân oamenii, de fapt. Şi câteodată rămâne o revelaţie sau o întâlnire cu tine insuţi. Te stârneşte o întâlnire, te scormoneşte, scoate din tine reacţiile potrivite pentru un rol.

Care au fost rolurile însoţite de revelaţii?
Au fost multe, dar primele care-mi vin în minte sunt rolurile din scurtmetrajele lui Mitulescu, La amiază, Bucureşti-Wien ora 8:15 şi 17 minute întârziere, toate premiate la CineMAiubit. La amiază este de fapt debutul meu cinematografic, eram student atunci, după care am terminat şi le-am facut şi pe celelalte. Erau filmele de an ale lui Mitulescu. Am mai facut un film cu el, Trafic, în 2004, era deja profesionist. Un rol mic...

Care sunt etapele de lucru la un personaj?
Eu ca actor primesc un scenariu, am o poveste pe care o analizez cât pot eu de mult, cu toate capacităţile mele culturale, emoţionale. Dar acolo e şi bagajul regizorului şi al scenaristului. La lectura de lucru desfacem totul... După ce ai învăţat textul începi lucrul, te duci spre personaj... Stau şi repet continuu, mă gândesc la reacţii, la replici. Nu prea cred în chestia asta cu intratul în pielea personajului, niciun actor nu intră în pielea personajului. După mine cam ăsta ar fi procesul: observi, gândeşti cam cum ar arăta acea persoana, cum e imbrăcată, o compari cu oameni asemănători şi fie încerci, mimetic, să ajungi acolo, fie e ceva în tine care-ţi dă resorturile respective. Mie-mi place mai mult cuvântul a interpreta decât expresia a intra în personaj. În teatru joci acelaşi personaj de mii de ori... dacă ai intra de fiecare dată în pielea personajului... E drept că şi în cinema ai dublele, dar totul se opreşte atunci când regizorul e mulţumit.

Există un specific al relaţiei actorului cu regizorul în cinema faţă de teatru?
După mine, filmul e al regizorului, iar teatrul e al actorului. Cred asta cu tărie, nu mai am nicio îndoială. La film, produsul final ţine foarte mult de regizor. Nu iau asta ca pe o dependenţă a actorului faţă de regizor. Eu caut, explic regizorului ce am găsit, el poate fi de acord sau nu. Permanent te raportezi la personaj. Tu, care vrei să le spui pe toate, deodată trebuie să reduci totul la minim, să redai doar acel lucru necesar rolului. Din text îţi stabileşti aceste scopuri: te duci din punctul A la punctul B ca să rezolvi o problemă. Îmi însuşesc scopul personajului şi merg doar la problema aia. Cum ajung? Asta e o cursă cu obstacole, pe care mi le pun textul, regizorul, colegii. Totul se află în poveste! Textul este Biblia.

Ţi-ai dorit roluri pe care nu le-ai primit?
Nu. Ce am primit, e bine primit. Îmi place să joc orice. Mă vrea cineva, orice joc. În telenovele nu m-am băgat pentru că nu sunt bun pe zona asta. E atât de pregnantă senzaţia de incapacitate încât nu m-am băgat. Eu nu am puterea să stau 100 de episoade, pe platou, de dimineaţa până seara. Ar trebui să renunţ şi la teatru. Nu, asta nu vreau!

Pentru un actor este necesară o scoală?
Mie mi se pare foarte simplă meseria asta, dar trebuie să ai şcoală şi disciplină. De la Sanda Manu, profesoara mea, am învăţat disciplina de soldat. Vorba lui Spencer Tracy, trebuie să ştii textul, ceea ce-ţi dă libertatea chiar de a-l schimba. Ştii textul, ştii situaţia. Dacă vrei să duci meseria asta a la longue trebuie să respecţi nişte reguli: sănătate, disciplină.

Ciudat, eu te vedeam ca pe un as al improvizaţiei...
Poţi să fii bun pe improvizaţie, dacă eşti bine pregătit. Uitaţi-vă la Birdman al lui Inarritu, acolo se vede clar că totul a fost programat înainte de filmare. Fără rigoare şi disciplină nu poţi face meseria asta. Ca să poţi dispune pentru orice rol de fizicul şi de psihicul tău, la capacitate maximă, trebuie să fii bine pus la punct, tu cu tine: să te cunoşti, să începi să vorbeşti cu tine, să ai disciplina unui program, a lucrului continuu. Pentru mine, viaţa este locul unde mă antrenez. În special sunt atent la ce se intâmplă cu mine, în interior. Sunt cu ochii cât cepele: câteodată surprinzi un moment, nici nu ştii de ce l-ai prins şi te trezeşti că-l foloseşti când ai un personaj de făcut. Şi zici: Reacţia omului s-ar potrivi aici! Naturaleţea e un dar al meu, nu am facut nimic pentru ea. Dar nu cred nici în firescul cotidian. Poate înainte credeam, dar acum nu mai cred. Pe film trebuie să ai o combustie reală.

Dă-mi un exemplu.
Simplu, Cealaltă Irina. Mi-a plăcut foarte tare acest rol, mi-a placut să lucrez cu Andrei (Gruzsniczki). Am stat mult, am căutat mult... În plus, la mijloc era un personaj real, soţul. Ne-am întâlnit, a şi filmat o secvenţă care a căzut la montaj. L-am observat cât am putut eu de bine, avea exact culoarea ochilor mei, deşi fizic nu aveam nimic în comun. În plus, nu aş fi reacţionat la fel în situaţia dată, dar eu nu judec personajul, ci îl susţin până la capăt. Avea ceva aparte, nu-l puteai modifica, era inflexibil, încăpăţânat. Asta a fost provocarea: m-am pus în situaţia lui, am empatizat cu el, m-am dus alături de el, am simţit ca el lucrurile alea. Nu e vorba despre intrarea în personaj… A avut dl. Rebengiuc o frază când l-a întrebat Cum intraţi în pielea unui personaj? I-a răspuns: Sunt atent când personajul nu e acolo şi atunci intru eu. Nu poți să intri într-un personaj, ci în situaţia respectivă: o diseci la început şi apoi te laşi în ea. Ştiţi cume? Eu am făcut box câţiva ani: oricât te-ai antrena, la meci uiţi toată succesiunea de lovituri. Te antrenezi doar pentru ca totul să devină reflex. Aşa e şi în actorie, înveți totul pană devine reflex. În şcoală ai nişte întrebări de bază pe care ţi le pui: de ce spun fraza asta,  de unde vin, încotro mă duc? Niciodată cum! Asta rezultă din întrebările pe care ţi le pui... În asta constă meseria: o continuă căutare! Asta e frumusețea ei! Aș face asta de dimineaţă până... dimineaţă!

În ce film ai folosit tehnica asta sportivă?
În toate, dar mai mult în teatru. Dar uite, în Hîrtia va fi albastră m-am uitat mult pe net la oamenii de atunci, să le prind look-urile, reacţiile, stările. La fel s-au întâmplat lucrurile şi la Despre oameni .şi melci.

Cum au fost întâlnirile cu regizorii români? Chiar începutul este marcat de lucrul în buclă cu câţiva dintre ei.
A fost în primul rând momentul Mitulescu, despre care am amintit, apoi Radu Muntean, un regizor extreme de bine pregătit în care am văzut o matematică a lucrurilor. Ştie ce face şi fiind atât de bine pregătit are forța să schimbe imediat ceva: îmi amintesc că la Hîrtia va fi  albastră am filmat scena din beci într-o noapte, nu i-a plăcut şi a doua zi a venit cu o variantă nouă pe care am refilmat-o. Am învăţat textul pe platou și secvenţa a căpătat altă încărcătură, a ieşit clar mai bine. La scena din beci eu i-am propus lui Radu să plâng, mizam pe patetismul etniei rome. El a zis OK, hai! Şi când am filmat secvenţa pe plâns, am încurcat puţin textul; el a păstrat acea dublă cu bâlba din plâns. Genul ăsta de accidente îl vânez; lucrez foarte atent, planific totul, dar îmi las loc pentru accidente.

E singurul accident?
Nu, în Despre oameni .şi melci am avut un accident neprevăzut, o problemă la monologul acela în care le zic colegilor muncitori că dacă ne vindem sperma putem cumpăra fabrica. Nu mai vorbisem niciodată unei mulțimi, erau mulţi figuranţi în faţa mea, doar în primele două rânduri erau actori. Când Tudor (Giurgiu) a dat Motor!, am început să spun textul şi m-am blocat. Vedeam ochii oamenilor. Unii erau plictisiţi, alţii obosiţi - ca figuraţia de pe platou! M-am oprit, Tudor a realizat că se întâmplă ceva şi mi-a spus: "Ia-ți tu timp. Când eşti gata ne zici Dar totul a venit firesc la un moment dat.
E vreo deosebire între rolul din scurt și cel din lungmetraj? 
Totul ține de poveste, ea te face să dozezi lucrurile, să ai un ritm. Climaxul unei poveşti scurte e mai devreme, dar îl pregăteşti la fel. La amiază este unul scurtmetrajele mele preferate, îmi place şi ca întreg. Atunci, la filmări, Marius Panduru a pus pentru   pentru prima dată camera pe mine. El şi Vivi Drăgan Vasile m-au învăţat multe despre imagine, ce e de făcut în faţa camerei, probleme de tehnică absolut indispensabile, cum joci la plan general, la prim plan. Am învăţat enorm de la ei...

Ești tentat de pedagogie?
Mi-ar plăcea foarte mult, dar nu cred că o s-o fac pentru că, never-ever, nu-mi voi da doctoratul. Mi se pare că în momentul în care pui un actor să facă un doctorat despre meseria lui îl limitezi. A, aş putea să scriu o carte despre experienţa mea în actorie, dar nu vreau să fac un studiu despre asta. Nu cred că pentru o meserie vocațională este necesar și suficient acest doctorat. Pe vremea studenţiei mele, în şcoală, predau Dem Rădulescu, dl. Rebengiuc, mulţi actori care jucau. Eu, ca student, am nevoie să probez ce-mi spune pro-fesorul meu, el trebuie să certifice cu rolurile lui. Pot să merg la teatru, să văd că ce-mi spune mie aia face. Profesorii ar trebui să fie practicieni cu experienţă, mai degrabă decât pedagogi. Sigur, sunt şi excepţii. Rare! Mi-aş dori să predau, dar bariera este doctoratul. Pot să le spun copiilor multe lucruri, dar decât un studiu, mai bine fac un film.

Înţeleg că data viitoare îţi iau un interviu ca regizor.
Oho, să sperăm că se vor lega lucrurile.

 
(FILM Nr. 1 / 2015)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actori romani, andi vasluianu, interviu cu andi vasluianu

Opinii:

1 Comentariu


Adaugă un comentariu