REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Actorii noștri – Valeria Seciu


     „Portret de femeie în alb, în interior alb” — asta gândesc privind-o cum stă ghemuită în sine și ascultă atent, ascultă cu ochii, cu mâinile adunate în poală, cu părul zburlit în jurul chipului atât de familiar care vine și nu vine din „Să-mbrăcăm pe cei goi”, „Cerul în­stelat...”, Ion, Adela din atâtea și atâtea personaje ale scenei sau ale ecranului, „portret de femeie liniștit  — neliniștită, împăcată cu neliniștea ei — împing un pic mai departe imaginea, în timp ce turul despre întâl­nirile noastre ratate, despre cum nu avem acum nu un motiv special să stăm de acum, de ce tocmai acum, când au existat filme, premiere, roluri de care puteam să legăm un fir de vorbă și n-am făcut-o, iar acum fără niciun apropo, nici măcar apropo de ploaia care pândește neagra dincolo de feres­trele albe, eu mă apuc să-i spun cum am văzut-o filmând la Blaier în Casa neterminată și cât de surprinzător cinematografic mi s-a pă­rut chipul ei atunci și ea mă ascultă de parca aș vorbi despre altcineva nu despre ea, Vale­ria Sadu pe timpul când nu era Actrița Vale­ria Seciu, ci o studentă care mi se părea făcută anume pentru film. Zâmbește slab, ca și cum ar fi simțit „cârligul” unei întrebări de ti­pul: „Chiar, de ce ai jucat atât de puțin în film?” și numai după ce îi spun clar că nu am de gând să-i pun întrebarea asta, o pârghie cedează în tăcerea ei și o aud spunând încet, ca și cum și-ar răspunde unui gând:
     Nu cred ca am trecut pe lângă film. Am exact cât mi se cuvenea. Nu mi s-a întâmplat nimic nedrept... Nici nu mi-am dorit foarte mult să făc film nici nu l-am ocolit...
 
     Asta ar fi o întrebare — banală, dar normali: de ce nu și-a dorit să facă film? Orice actriță tânăra dorește să facă film. Ea, de ce nu?
     Nu știu.. Poate pentru că eu nu pot dori un lucru așa, în general... știu că există ac­trițe care și-au spus „Vreau să fac film!”, dar nu au spus-o întâmplător, cu ușurința, ci pen­tru că ceva din structura lor artistică le chema spre această încercare... Pentru film trebuie să fii, atunci, în momentul acela... N-a existat în relația mea cu filmul nimic încrân­cenat, pe viață și pe moarte, n-a existat sen­zația pe care o am în teatru că dau, înainte de a lua ceva. Tot, nu ceva. A fost o relație aproape întâmplătoare, dar asta nu înseamnă că „nu mă plac” sau nu mă accept în film. Îmi place filmul. Mă atrage, mă înduioșează chiar farmecul neștiut a ceea ce se cheamă să faci film. Sunt acolo, cu „ei”, în întâmplarea lor. Îi știu, îi simt. Chiar când nu reușesc, sunt de partea lor. Eșecul mă tulbură mai ales eșecul unui om de bine...
 
     Există un film care să-i fi creat senzația de întâlnire bună, adevărată, neîntâmplătoare.
     Am fost mai puțin limpede și cam zgâr­cită folosind cuvântul „întâmplător” pentru în­tâlnirea cu filmul. El are pentru mine o des­chidere mai mare, de fapt. „Întâmplător”, ve­nea dinspre mine, era legat de felul în care puteam da măsură și răspuns, de momentul meu artistic care nu s-a potrivit totdeauna cu ceea ce mi se cerea. Cu primul film, Casa ne­terminată, întâlnirea a fost și bună și adevă­rată. Era prima vedere și, aș spune, nece­sară. Cu emoție, îndoiala învinse de curiozi­tate și orgoliu. Voiam ca această întâlnire să fie „sus” ca exigență, să-mi ceară mult, să mă încerce. Știam și nu știam. Învățam chiar atunci, în mers. Îl simt și acum ca pe un film curat, incitant, un drum deschis.
 
     Între munca unui actor la film munca la teatru există diferențe sigure, cunoscute și recunoscute, dar pentru fiecare sunt un pic altele. Ce-ți deosebește munca în platou, de munca pe scenă?
     Da, chiar așa este: cunoscute și recu­noscute. Ce cred că-mi face diferența este prețul acestora. Cât mă costă acest știut des­pre care vorbim. Pe platou, munca este mai dramatică, mai acută, la fel de importanta ca pe scenă, dar ce nebunie, ce grabă, ce uși, care nu se închid, ce învălmășeală aparentă sau chiar învălmășeală... Momentele de vul­nerabilitate și de perplexitate ale unul actor pot să fie depășite în teatru, existând posibili­tatea acelui spectacol de mâine sau a acelei repetiții de mâine, când amânarea sau amăgi­rea sau intoleranța și duritatea față de ceea ce faci, ceea ce nu găsești, se pot tran­sforma, se pot împlini. Mai ai timp. Salturile, pe scenă, sunt mai complexe, mai mari. Și în­spre bine și înspre rau. Pe platou, închegarea unei situații, a unui cadru, rămâne prea în­cheiată, deși nu ignor, nu se ignoră, ceea ce pregătește acest definitiv.
 
     Deși nu foarte mare, experiența ei cu filmul a fost destul de variată: personaje contemporane sau mai îndepărtate, scrise pentru film sau venite din literatură (Vânătoarea de vulpi, Ion, Adela) Aș vrea să știu, pentru ador este același lucru dacă are de-aface cu un personaj scris anume pentru film sau cu unul venit din literatură sau există — și aici — diferențe? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?
     Felul în care mă întrebi tinde să mă oblige să aleg un răspuns. Și totuși, sunt argurnente și pentru „de ce da, dacă da, de ce nu, dacă nu?”. E exact genul de întrebare de care aș dori să mă apăr. Îmi lasă, răspunzând, un gust de leșie, de mediocritate de drum prea bătut, nemaivorbind ca, pentru mine, consecințele în gând nu se termină. Oricât de miezos ar deveni răspunsul. Mă poate urmări, sâcâindu-mă și silindu-mă să reconsider, să mai caut, să mă mai îndur de câte o variantă. Da, există o diferență! Ei, și? Nu crezi că nu eu pot să le fac dreptate acestor personaje apărute fie din cărți fie din obsesia de literatură a unor creatori de film? Să le apere și să le facă dreptate cei care le aduc printre noi. Ei au măsură și dreptul și argumentele. Ei au mândria de a ajunge sau a întrece literatura cu o altă literatură, de film. Nu? 
 
     Ba da. Dar eu nu mă gândeam „să faci dreptate”. Mă gândeam la relația actorului cu personale de structuri diferite, până la un punct— Probabil întrebarea n-a fost clară. Să păstrăm răspunsul pentru întrebarea la care te-ai gândit, formulându-l... Acum te-aș în­treba dacă ceva din lucrul la film s-a transmis experienței scenice, dacă a folosit în vreun fel...
     Nu mi se pare interesant să știu precis de unde știu, cât am luat, unde trebuie folosit. Toate aceste treburi nu se fac atât de precis. Ceea ce s-a dovedit important și nu „întâmplător” la film, s-a adăugat felului meu de lucru în teatru. O anumită acuitate și concentrare, apelul la o mai mare capacitate de sinteza. Totul însă are nevoie, la mine, de o prelucrare, de o restaurare pe măsura ritmului meu. Filmul te învață să simți și chiar „să vezi” realitatea mai precis, mai „în cadru”, mai puternic. Te silește să termini cât mai, cuprinzător.
 
     Ce contează mai mult în existența unui artist? Bagajul de cunoștințe, intuiția, experiența? Toate la un loc, poate, sau pe rând fiecare...
     La început e destul să fii tânăr, atent, imediat, firesc. În timp, trebuie să adaugi, să înveți, să cauți, împlinind așa o personalitate care nu e neapărat cea a vârstei tale... Ai nevoie de tot ce ai adunat, nepărăsind, cu adevărat, nimic...
 
     Acum, de pildă, în acest moment al profesiei, de ce are mai multă nevoia?
     Acum... mai mult ca oricând, simt nevoia sa mă cunosc, să știu cum sunt, cine sunt. Am nevoie de un fel anume de a mă privi: mai plin, mai grav, mai simplu. Mai ales mai simplu. Nevoia de simplitate o resimt acut. Și o nevoie puternică ca ceea ce tac să fie viu și foarte sensibil Azi.
 
     Ce înțelege prin: să fi sensibil azi?
     Să simt că ceea ce fac există. E cuprins în sensibilitatea timpului meu. Teatrul are câteodată nebunia asta, care nu ține de modă, nu... Se întâmplă ceva... insesizabil, sau aproape, pe urmă trece, rămâne în urmă și deodată, nu-ți dai seama, mori, parcă mori. Și nu-ti dai seama. Asta e, că nu-ți dai seama...
 
     A trăit o asemenea întâmplare?
     Am trăit, da... M-a pândit capcana unui fel de joc sensibil, liric, vechi, prăfos... Cătălina Buzoianu mi-a vorbit într-o zi, a avut curajul să-mi spună cine sunt și unde sunt. Și m-am speriat rău de tot. Repetam în „Doamna cu camelii” și eram așa, ca într-un refugiu, când te lași câteodată în nimic, în călduț, în ușor, în duios și oamenii te plac și spun: „Aaa! uite, ce ochi! Și vocea! Și pasul...” Am înțeles atunci ce înseamnă că cineva să aibă forța de a te pune exact în lumină. Și ce înseamnă să poți răspunde pe măsură, fără umilință.
 
     Umilința aceasta înțeleasă ca parte a profesiei? Cotă parte?
     Dacă vrei... se vorbește poate prea mult despre asta, aproape pierdem sensul. Pentru mine, într-un timp, umilința a avut viață. La început, contactul cu Ea a fost dur, brutal. Acum e în mine, probabil pentru ca mi-am însușit-o. M-a învățat să aflu, să înțeleg, să vreau. M-a învățat și să nu vreau și să pot și să știu că nu pot...
 
     Cum e când știi ce vrei, știi și cum ar trebui să faci un lucru, dar nu-I poți face și știi și asta: că poți face...?
     Poți să mori... Dar în loc să mori, te apuci și faci lucrul acela pe care spui că nu-l poți face. Îi faci!... Dar eu vorbesc ca și cum aș putea foarte mult...
 
     Cred că vorbește așa cum se cuvine. Doar a demonstrat că poate foarte mult și așa există conștiința spectatorilor, nu altfel. Ea este actrița Valeria Seciu. Ea este acum, pentru ei, „Doamna cu camelii”. Trebuie să fie o senzație să joci „Doamna cu camelii” în 1986. De fapt, cum e?
     E bine... Ar fi putut fi o aventură. E chiar o nebunie, e chiar „Doamna cu camelii”. Cam straniu, nu? Îi spuneam câteodată lui Octav: Eu sunt dama cu camelia — parca necrezând — și el râdea... încercam să cred, venea neașteptat, ca un dar. Sunt roluri care au o magie a lor, ajunge doar să le atingi și asta înseamnă foarte mult pentru viața ta. Totul e foarte serios acolo. Iubești, chiar iubești, trădezi, chiar trădezi, mori, sunt pe moarte, dar nu mor, pe urma chiar mor și din aproape în aproape, din nimic în nimic, nu mai e de râs, te oprești, începi să te temi și te sperii: e viața, e chiar viață! Poate cel mai al vieții spectacol tot melodrama rămâne! Dacă ochiul artistului e bun, atunci e viață...
 
     Mă gândesc la cum s-a construit viața ei de actriță. La ce a însemnat Teatrul Mic, ca șansă pentru ea.
     Da... Mi-a fost fast Teatrul Mic. A crezut în mine când eu aveam nevoie de încredere. Cum se spune: dacă cineva crede puternic că poți să faci un lucru, îl și faci. Te obligă să-l faci. La tensiunea asta am existat eu aici, la Mic. Cineva a crezut în mine mai mult decât puteam și a trebuit să pot pe măsura încrederii... Când am intrat pentru prima oară pe scena teatrului Mic — era un fel de vizionare la „Să îmbrăcăm pe cei goi” — Dinu Sararu era în sală, știam că e în sala... veneam din fundul scenei, așa, spre ei și am simțit, pentru că nu pot spune: am văzut, că zâmbește. Atunci am știut că am învins. Ce mecanism sensibil intrase în funcțiune dacă zâmbetul acea a mișcat ceva atât de puternic în mine...
 
     Aproape toți artiștii includ încrederea în ceea ce numim „climat artistic”. Pentru ea ce înseamnă acest climat artistic? În ce se materializează ei?
     Mulți ne socotesc fragili și dificili și „prea artiști”. Ca oameni, nu dorim mai mult decât ceilalți. În zona creației însă, a avea „climat” poate însemna, spre mirarea unora nu neapărat confort, bună înțelegere, dulce curgere de timp. Pentru mine climatul e suma celor care mă mișcă, mă cresc, care mă silesc să iau seama. E tensiune, e adevărată căutare a sensului artistic. Climatul, iată, nu e liniște ci dimpotrivă, miile de nuanțe, unele dintre ele abia perceptibile, ruperea încremenirii din gând, depășirea vechilor tipare verificate ca fiind sigure, ca mergând la sigur.
 
     Ca oameni, ca artiști, două „stări” pentru o singură ființă. Ce poate lua, ce-și poate permite să ia artistul din experiența lui de om?
     Sunt tentată să-ți fac un desen. Un cerc poate care aș desena alt cerc. Dar asta ar fi o suprafață, o singură suprafață, o falsă suprapunere. Nu se aseamănă, nu se identifică deși între ele există un schimb continuu. Între experiența de viață și cea a vieții artistice, pentru că și aici se naște o experiență, am căutat, nu cu tot dinadinsul, desigur, un echilibru. Totuși, un echilibru continuu ar deveni parcă, nu crezi, ceva încremenit, sărăcăcios, prea fix. Trăiesc uneori mult mai puternic în una din viețile despre care mă întrebi, fiindcă există ceva, într-un moment care mă cere acolo. Balanța o face viața însăși, nu eu. Ceva se pierde, unde se duce ceea ce se pierde? Și ceea ce se câștiga, bate undeva mai departe, în alt timp. Știu însă că artistul are un fel particular de a tăia din propria lui viață și a altora cu care e părtaș la viață, înțelesuri care trec apoi spre viața lui artistică.
 
     Ce devine tot mai Important, pe măsură ce trece timpul, în această „încercare”, pentru că este o încercare, a unui artist de a fi credincios artei sale, dar și vieții sale?
     Important ar fi poate ca artistul să nu rămână numai al artei sau numai al vieții. De fapt, nu știu... Sunt într-un moment în care nu mai știu multe. Mi se pare chiar că nu mai știu aproape nimic. Exista asta, nu? Câteodată zici că știi și chiar știi, ți se pare că știi, cum e cu viața, cu oamenii, cu mila, cu iubirea, cu arta, îți spui că știi foarte bine și deodată totul se îngustează: nu mai știi nimic. De aici poate reîncepe totul, să afli, să fii atent, și aștepți... poate am să mai aflu ceva și am să spun din nou, știu, da, asta știu... Acum însă...
 
     Atmosferă de sfârșit de spectacol. Ar trebui să am replică, ar trebui să-i răspund: da, așa aste, cunosc senzația asta, dar nu, nu vreau să alunec în acel „ceva” sensibil, liric, duios, ușor. Mă întorc, ca spre o promisiune, la:
     ...poate am să mai aflu ceva și am să spun din nou știu, da, asta știu.
(Cinema nr. 9, septembrie 1986)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, adela film, casa neterminata film, eva sirbu, valeria seciu

Opinii: