Actorii noştri – Rodica Tapalagă

     Fără fard, ascunsă sub oche­larii fumurii cu rame subţiri, metalice, Rodica Tapalagă pare sora mai mică, studi­oasă şi uşor severă a Rodi­căi Tapalagă, actriţa cu ta­lentul înconjurat din toate părţile — adesea de-a dreptul înghesuit — de un irezistibil farmec personal. Pe urmă îşi scoate ochelarii, zâmbeşte şi «sora» ei, actrIţa, este acolo, cu farmecul personal cu tot. Dar puţin tensionată, stânjenită, «în gardă». Stânjenită sunt şi eu, de ce să mint? lar mă aflu în faţa unei actriţe cu talent mult şi filmografie minusculă, încropită din treceri graţioase printr-un film sau altul. Ne salvăm reciproc într-o discuţie generală despre noul rol din filmul lui Mircea Veroiu, Întoarcerea ardelenilor. Aflu că este «o partitură mai mare» (în fine!) care a obliga­t-o la o trecere în revistă a tot ce a adunat, până acum, ca experienţă cinematografică. De fapt, ce-a adunat?

     Tot felul de «secrete» ale meseriei de actor de fiim. Acum ştiu precis că filmul cere o putere de concentrare mult mai mare decât spectacolul de teatru. Trebuie să fii «acolo», prezent cu toată fiinţa ca să poţi decide repede, într-o clipă, cum să exprimi ceea ce vrei să exprimi. Şi asta e foarte greu şi obositor. Pentru că există o mie — ei, să nu exagerăm, nu chiar o mie, dar foarte multe soluţii, iar tu trebuie să te opreşti la una singură, şi ea să fie cea mai bună. Dacă se poate, să fie solu­ţia ideală. De cele mai multe ori, regizorul talentat dacă te-a ales, ştie el de ce te-a ales, şi atunci te lasă să optezi singur, îţi face această favoare care te costă îngrozitor de scump. Adevărul este că filmul m-a obligat la o reconsiderare a mijloacelor actoriceşti. Filmul te obligă să te contro­lezi, să nu-ţi «dai drumul» la toate stările puhoi, să te stăpâneşti, să reduci până la esenţă. Este un joc minunat de-a «ţinutul în frâu» pe care noi, în Institut, l-am învăţat, dar l-am uitat pe parcurs. Filmul te face mai smerit cu tine, pentru că te pune să înveţi mereu şi mereu o lecţie pe care n-ar fi trebuit s-o uiţi. Dar uiţi. O seară bună pe scenă, un succes la TV, mai o pălărie «purtată bine», mai o voaletă care te avantajează, publicul este mulţumit pen­tru seara aceea, pentru apariţia cealaltă, mulţumirile se adună, se fac răsfăţ, te simţi bine, ţi se pare că e bine. La film însă te vezi şi te revezi, aşa încât observi distanţa dintre ceea ce ai vrut să faci şi ceea ce ai reuşit, de fapt, să faci. Dar nu e nicio nou­tate în ce spun... S-a mai spus...
     Aşa s-a mai spus şi că n-ar fi nici o deosebire între actorul de teatru şi cel de film. Că el, actorul, să fie talen­tat şi gata, ajunge!
    Ajunge, cu multe date în plus. Acto­rii de film sunt atleţii meseriei noastre. La teatru merge şi mai bolnav, şi mai cu ten­siune, şi mai grăsuţ. Filmul cere o maşi­nărie umană în deplină stare de funcţionare. Întâi, să fii sănătos. Pe urmă talentul. Pe urmă meşteşugul. lar sănătatea nu este o stare pe care s-o poţi construi, ci o rea­litate necesară. Un platou de filmare este un univers violent, tensionant în care to­tul se întâmplă «la limită». Există la filmare o atmosferă de încordare, de pândă, de atenţie concentrată, o stare ameţitoare de febră, de exaltare, pe care n-am mai întâl­nit-o — să nu râdeţi — decât la maternitate. Probabil pentru că şi creaţia este un fel de naştere. Sigur, nu probabil, pentru că atmosfera de care vă vorbeam, n-am întâl­nit-o decât la echipele în care se crea. lar tensiunea, violenţa asta a trăirii creaţiei unui film, n-o poate suporta oricine. Ceea ce încă nu ştiu este cum s-ar putea obţine relaţia tandră cu aparatul de filmat. Spun «tandră», pentru că aşa simt eu că ar trebui să fie. Şi nu e. Deocamdată relaţia mea cu el este încordată, de tatonare, de suspiciune, poate reciprocă. Încă îl simt ca pe un martor imparţial. Simt complicitatea dintre regizor şi operator; tandreţea şi grija şi căldura lor pentru cadrul care se filmează este absolută, dar întotdeauna parcă se aşază ceva, un ceva care îngheaţă relaţia mea cu apara­tul de filmat. De multe ori el nu numai că nu te apropie, dar te îndepărtează de pro­priul tău chip. Şi nu cred că este o părere de actor — trebuie să ai o părere bună despre tine, altfel nu poţi să faci meseria asta! — este un fapt obiectiv. Pe urmă e culoarea şi timbrul glasului la post-sincron, care nu mai e viu, nu mai e «al tău», e filtrat, e retransmis. De fapt asta e: filmul te re­transmite. Dacă înţelegi şi ştii să exploatezi acest lucru, e bine. Să devii un ajutor, un instrument de exprimare, da, asta poate să însemne ceva. Mai ales dacă trăieşti lucid această realitate a filmului.
     Aveţi incă o privire foarte proaspătă asupra a ceea ce se cheamă «munca la film», specificul cinematografic. Presupun că şi părerile despre rezultatul acestei munci stau sub semnul aceleiaşi prospeţimi.
     Aş dori foarte mult să-mi păstrez privirea proaspătă. Cred că e foarte important. Cred că trebuie să te surprindă până la a te lovi, până la durere această realitate a filmului. Rutina, obişnuinţa aduc plictiseala, iar plictiseala omoară nuanţele fără de care filmul nu există. Dar... despre filme nu am păreri. Nu văd filme. De fapt, filmele au început să-mi placă abia acum când le văd «cu partitura în faţă». Acum am început să înţeleg de ce Padre Padrone e un film mare, de ce Fellini e Fellini, de ce — ca să venim acasă — Piţa nu e Veroiu şi Veroiu nu e Piţa. Şi, ciudat este că începănd să înţeleg filmul, mă înţeleg mai bine şi pe mine, ca actriţă. În teatru, mai la început am făcut multi paşi înapoi din pricina naturii mele încăpăţânate — eu ziceam că sunt voluntară, de fapt eram încăpătinată — care mă facea să resping gândirea regizorală. Am avut orgoliul prostesc să vreau să fiu propriul meu regizor. Citeodată s-a întâmplat să fie bine. De multe ori a fost rău. La film, aşa ceva nu este cu putinţă. La film, regizorul este atotstăpânitor. Aici e clar că sufletul, aerul, vraja filmului este el, regizorul. Am simţit asta foarte precis în două ocazii: cu Piţa la Tănase Scatiu, şi acum, cu Veroiu. La film nu se poate lucra împotriva personalităţii regizorului, ci venind în întâmpinarea ei. Piţa şi Veroiu sunt două personalităţi mari şi foarte diferite. Chiar şi felul în care te obligă să exişti ca actor diferă. Piţa îţi acordă un credit total. Veroiu îţi pretinde un self-control desăvărşit. Pe Piţa îl pasionează neaşteptatul, ceea ce se naşte spontan pe baza textului dat, deta­liile care te surprind şi pe tine, actor, des­coperindu-le. Veroiu, dimpotrivă, este foar­te atent la selecţia nuanţelor, la acel self­-control care obligă la dozarea exactă a stărilor, la decantarea lor.
     Este pentru prima oară când mi se întâmplă să iau interviu unei actriţe şi să capăt portretul unei arte şi al unor creatori. Vă rog să mai «lucrăm» puţin şi la portretul dumneavoastră: nu vă pare rău că abia acum aţi intrat într-o relaţie normală cu fiImuI?
     Nu. Cred că lucrurile se întâmplă la timpul lor. Există actori despre care se spune că sunt prin excelenţă «de film». Născuţi pentru film. Eu cred că spre de­osebire de actorul de teatru, actorul de film trebuie să fie o personalitate umană gata construită, nu în formare. Nu în acea mişcare browniană care se încheie la un moment dat sau scade, se diminuează. La unii, datele personalităţii umane, gândurile, aspiraţiile apar devreme. Ei ştiu foarte repede ce vor cu ei şi cu cei ce-i înconjoară. La alţii, există o ezitare în for­mare care poate însemna şi lipsă de curaj. Slăbiciune. Frică de viaţă. Frică în faţa vieţi. Pe urmă viaţa vine oricum peste tine, mai de­vreme sau mai târziu, n-ai incotro, trebuie să-i răspunzi, trebuie să-i faci faţă, trebuie «să te formezi». Şi te formezi. Omeneşte, noi suntem modelaţi de alţii. Uneori din oreoliu poate — ne împotrivim, pornim în căutarea eu-lui propriu şi cum eul este ceva atât de perfectibil, se cam întârzie prototipul. Orgoliul ăsta este destul de ca­raghios, pentru că, până la urmâ, tot prin ochii altora existăm. În meseria noastră nu contează cum ne vedem noi, contează cum ne văd alţii. Dar şi aici există o «portiţă». Chiar şi emploi-ul în care te fixează regizo­rul, sau şi mai grav, gustul publicului, poate fi forţat să existe aşa cum vrei tu. Dar foarte greu. Şi cere o tenacitate fără margini. Să mergi împotriva farmecului, asta cred că la un moment dat devine o datorie profesională. Altfel, ce plictiseală, şi pentru tine şi pentru spectator! Fermecă­toare-fermecătoare, dar până când? Nu iubesc actorii-institutii, acei actori care perfecţionând şi răsperfecţionând mijloa­cele unui anume emploi, pot atinge cota succesului absolut. Îmi plac actorii care mă surprind de la rol la rol şi-mi place când reuşesc eu acest lucru. Jocul de-a fi mereu alt «tu», ce joc minunat! Cei care fac modă cu farmecul personal mă plictisesc de moarte.
     Ciudat mai sună vorbele astea ros­tite de o actriţă copleşită de farmec personal!
    Nu v-am spus că nu existăm aşa cum vrem? Deşi, s-ar fi putut să fiu o actriţă mai bună decât sunt, dar lipsită de farmec, deci şi de creditul pubticului, şi nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut Sigur că mă interesează şi opi­nia publicului şi opinia criticii, dar cel mai tare mă interesează opinia colegilor. Trebuie să ştiţi că cea mai sigură bursă a va­lorilor există între noi. Este extraordinar când eşti obligat să recunoşti succesul unui coleg. Este extraordinară plăcerea pe care o simţi în faţa reuşitei lui, pentru că o simţi şi ca un ghimpe în suflet că n-ai fost tu în locul lui, dar şi ca o mare bucurie în faţa izbânzii unui coleg. Cu nodul în gât, aşa — dar noi recunoaştem întotdeauna reuşita altuia.
     Mi se pare toarte interesant tot ce mi-aţi spus cu atât mai mult cu cât con­trazice imaginea spumoasă creată de personajele dumneavoastră — mă gân­desc la cele de pe micul ecran sau din film, fireşte...
     Poate suntem mai interesanţi când vor­bim despre meserie decât atunci când o facem. Dar pot să vă răspund şi mai spu­mos, dacă vreţi: «Avocatul care cel mai bine îl apără pe asasin, nu ţi-ar ucide o muscă. Cel care pe hoţ îl apără cel mai bine, este cel mai cinstit din tot baroul». («Nebuna din Chaillot»)... Tot ce ştiu este că trebuie să te lupţi să fii fericit între oameni, şi pentru ei şi cu ei împreună, niciodată împotriva lor.
     Îmi daţi ocazia să pun o întrebare măreaţă în banalitatea ei: sunteţi feri­cită?
     Bineînţeles că nu! Şi întrebarea şi răspunsul se nimeresc a fi replici din «Un­chiul Vania»: Câteodată sunt şi fericită. Când trăiesc frenetic. Când lucrez. Când trebuie să mă lupt.
     Vă luptaţi, pentru ce?
     Pentru perfecţionarea datelor mele omeneşti. Pentru autodepăşire. V-am spus: sunt perfectibilă.
     Până unde credeţi că suntem per­fectibili, cei care suntem?
     Până la capăt. Până la ultima răsuflare.