Am şansa să stau de vorbă cu lon Caramitru chiar a doua zi după premiera filmului «Luchian». O şansă programată, recunosc. Nu mi se întâmplă des să «prind» actorii noştri în momentele lor fericite, de glorie. Urmăresc, fără ştirea interlocutorului meu, fireşte, să obţin instantaneul unui asemenea moment. Cu atât mai mult cu cât, la el, momentul este nu numai fericit, dar şi «de vîrf» într-o carieră cinematografică destul de inegală. Cazul ideal. Dar «cazul ideal» nu dă semne de mare entuziasm când încep să-i povestesc eu în ce moment frumos se află el. Ca să fiu sinceră, nu dă niciun semn. Tace, cu ochii în zare, zarea fiind un cer cu nori plumburii. Îmi retrag, strategic, propunerea. Poate vrea să discutăm despre altceva. Despre profesie, de exemplu. Sare ca ars:
Nu-nu-nu! Despre meseria noastră nu trebuie vorbit. Foarte multe lucruri legate de ea se fac inconştient, din instinct, din intuiţie, ceea ce faci se vede, aşa că se poate bănui şi cum ai făcut. Să pui un actor să vorbească despre «cum a făcut el un personaj» mi se pare...
Nu mă gândeam să-I întreb cum a făcut un personaj anume, nici măcar Luchian, ma gândeam că poate vrea să vorbească despre el în raport cu profesia de actor...
Nici eu nu mă cunosc prea bine. Asta este şi efectul şi farmecul acestei profesii: o faci, cunoscându-te încă puţin cu fiecare rol. Şi ai şi surprize. Nu ştiai că eşti aşa sau şi aşa. Te trezeşti că poţi fi, altfel... Surprize...
Tace iar cu ochii în zarea plumburie pe care simt că încep s-o urăsc. Sunt pe punctul să-i propun să schimbăm locurile, dar nu mai e nevoie pentru că:
Nu ştiu dacă e un moment de glorie, nu ştiu dacă e un moment «de vârf» al carierei mele cinematografice, dar eu mai am puţin şi împlinesc 40 de ani. Este, deci, un moment de răscruce şi ca vârstă şi ca destin profesional. Sigur, nu vârsta ca atare contează, ci cum evoluează lucrurile până la ea. Or, eu n-am avut o evoluţie normală, ci cu paranteze, cu pauze, cu suişuri şi coborâşuri, marcată de specificul acestei profesii în care eşti, uneori din fericire, alteori din nefericire, legat de oamenii cu care lucrezi. Resimţind, de-a lungul timpului, nevoia să lucrez singur, am reuşit un mic univers închis, al meu, încercând să dramatizez poezia şi să fac din ea un spectacol. Poate că atunci m-am simţit independent şi fericit pe latura orgoliului profesional. Pentru că nu depindeam de nimeni decât de un autor pe care eu îl alegeam şi de puterea mea de a pătrunde în universul lui... Pe urmă, suişurile şi coborâşurile unei cariere artistice ţin, independent de noi şi de cei cu care lucrăm, de specificul cinematografiei, de conjunctura în care se fac filmele noastre, de ofertele cele mai adesea legate de date fixe şi aniversări. Dacă nu mă înşel,
Luchian este al doilea film, din sutele care s-au făcut, despre un om de artă. A mai fost
Ciprian Porumbescu... S-au făcut filme despre toate categoriile sociale, despre eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, dar despre marii eroi ai culturii româneşti, nu. Poate ar trebui să ne gândim cel puţin acum ce frumos ar fi să consacrăm o parte a cinematografiei noastre marilor personalităţi care au făcut istoria culturală a ţării şi au creat baza material-spirituală a acestui popor. Eminescu, Brâncuşi, Enescu, marii interpreţi ai teatrului românesc de altădată, marii pictori... Sigur, nu este uşor. Întâmplarea face că am debutat cu Eminescu într-o piesă — dacă nu greşesc — în vreo 20 de tablouri, de fapt 20 de ipostaze ale geniului. Dar nu se poate să fii 3 minute genial ca poet, 3 minute ca îndrăgostit, 3 minute ca ziarist şi 4 minute genial ca nebun în spital... Cred că soluţia ar fi, pentru film, să se pornească de la o trăsătură specifică a artistului respectiv. Dacă ar fi vorba de Eminescu eu aş porni de la propria lui nemulţumire faţă de versuri, de la aşteptarea lui ca aceste versuri să iasă la lumină abia după ani de şlefuiri şi reşlefuiri, de la acest chin îngrozitor al aşteptării ca opera să atingă perfecţiunea. Pentru că, într-adevăr, oricât de bine ar fi gândit un film biografic nu poţi cuprinde toată complexitatea geniului. În ce priveşte
Luchian nu tot ce e în film ţine de viaţa pictorului, după cum nu tot ce a făcut el în acea scurtă viaţă apare în film şi nu ştiu cât este de bine sau de rău, nu-mi dau seama, ceea ce ştiu este că, împreună cu
Mărgineanu, am urmărit cu obstinaţie să materializez o convingere pe care am căpătat-o cunoscând şi viaţa lui Eminescu şi viaţa lui Luchian — ale căror destine se apropie foarte mult, şi prin suferinţă, şi prin vârstă, şi ca epocă — şi anume că suferinţa i-a adus, paradoxal, într-o stare de curăţenie, de purificare, de cunoaştere a geniului. «Geniul bolnav» este geniul care se cunoaşte profund prin însăşi suferinţa lui. Nu mi-am propus nicio clipă să fac un lucru spectaculos. Mi-am dat seama că nu trebuie folosit niciun efect exterior, ci am încercat un sondaj al sufletului, al stărilor de spirit, exprimate prin cea mai mare economie de mijloace. Departe de mine ideea că «am trăit» rolul lui Luchian. Am încercat să-l exemplific prin înţelegere.
Este metoda lui de lucru, nu? Sondajiul sufletului, al stărilor de spirit, exemplificarea şi nu expunerea fac parte din stilul Caramitru, nu? Nu ştie dacă este un stil, dar:
Cinematografia noastră a creat personaje tip, purtătoare ale unor fizionomii necesare: fizionomia ţăranului, a muncitorului, a intelectualului cei mai adesea, ratat, a directorului de tip vechi, a secretarului de partid etc. A creat, deci, actorilor nenumărate posibilităţi să joace în film. Dar n-a creat psihologii. Din păcate. Speriat puţin de acest aspect lipsit de acurateţe artistică, m-am străduit să nu repet asemenea personaje. Am jucat multe roluri, cel puţin diferite ca origine socială şi structură umană şi obsesia mea a fost să încerc, dincolo de scenariu, să le acord o încărcătură psihologică. Din păcate la noi munca actorului de film are rezultate invers proporţionale cu efortul. Actorul român face şi un efort de rescriere, de redramatizare a personajului. El trebuie să-şi modifice chiar şi dialogurile care, de cele mai multe ori, nu sună firesc. El trebuie să participe la re-crearea situaţiilor care de multe ori nu sunt adevărate. Lucru care îl îndepărtează de munca lui specifică: aceea de a interpreta un personaj propus de textul scris. Şi nu ştiu de ce trebuie să se întâmple astfel, pentru că filmul e o artă atât de limpede, în sensul că specificul său respinge falsitatea, respinge chiar şi convenţia. Baza filmului mare este realismul. De la filmul realist s-au creat celelalte genuri. În film, mai mult ca oriunde, realismul este o condiţie sine-qua-non. Dacă relaţiile dintre personaje şi înscrierea lor în viaţă nu sunt adevărate, partida este pierdută. Dacă propunerea este falsă, mincinoasă, oricât de bine s-ar înscrie actorul în personajul lui, în contextul general al filmului, efectul artistic este anulat. Îmi amintesc, vrând-nevrând, câteva filme pe care le-am văzut de curând
Kramer contra Kramer,
Justiţie pentru toţi,
Taurul înfuriat, în care jucau actori pe care i-am cunoscut acum la ei acasă şi trebuie să recunosc, cu neplăcere pentru noi, că cel mai important în acele filme era faptul că actorii jucau situaţii adevărate, situaţiile existenţei şi epocii pe care o trăiesc, situaţii atât de profund analizate, atât de exact puse în pagină, încât ei nu puteau să joace decât foarte bine. Am trăit şi eu experienţa asta minunată cel puţin cu o secvenţă din
Porţile albastre ale oraşului, după scenariul lui
Marin Preda: secvenţa jocului de poker. Era atât de bine scrisă, era atât de bine concepută, atât de perfect reală, încât s-a filmat fără niciun efort, parcă de la sine. De-altfel, cred că astăzi există o generaţie de regizori mai puternic atraşi de ideea realismului în cinema. De ceea ce
Ciulei numea cândva, pentru teatru,
realism magic. Magia în artă este o formă de apropiere a spectatorului de fascinaţia artei, de puterea ei de a comunica realitatea în altă cheie, în altă dimensiune. Aceşti regizori caută o formă de împlinire a realismului, o caută cu încăpăţânare, chiar dacă sunt lipsiţi, poate, de uşurinţa şi libertatea de expresie cinematografică pe care tradiţiile mai vechi şi mai bogate în fonduri le oferă regizorilor din alte ţări..
E momentul să afle şi cititorii ceea ce eu ştiu: lon Caramitru tocmai s-a întors dintr-o călătorie în Statele Unite. Cer amănunte şi aflu că a fost invitat de Centrul american al Institutului internaţional de teatru (institut din care face parte şi ţara noastră) pentru o vizită de documentare şi studiu asupra teatrului american contemporan. Impresii:
Obiectivul principal era trecerea în revistă a evenimentelor teatrale specific americane. Din păcate, din motive independente de voinţa mea, am ajuns acolo într-o perioadă foarte proastă pentru scopul propus: vara, când teatrele lucrează cu spectacole estivale. În schimb, am reuşit să văd câteva spectacole care fac geniul teatrului american din totdeauna: musicale. Am avut norocul şi bucuria să prind şi succesul lui Liviu Ciulei la Minneapolis, succes care a impus, numai după trei spectacole, teatrul respectiv drept cel mai interesant teatru de repertoriu profesionist din S.U.A. A doua mare experienţă a fost participarea la conferinţa de vară a scriitorilor de teatru americani care are loc în fiecare an în statul Connecticut, timp de o lună. În acest timp, se selectează 12 piese din cele o mie şi ceva câte se scriu anual în America. Cu aceste piese, cu regizori şi cu actori chemaţi să le interpreteze, în prezenţa autorilor şi a criticilor de specialitate, se fac «spectacole de lectură» care impun acea piesă considerată bună şi de reală valoare. Am nimerit astfel intr-un adevărat laborator de lucru, de experiment teatral. Şi am descoperit şi un punct de contact cu şcoala românească de teatru: amândouă au la bază nevoia de expresie profund realistă. Am încercat, şi cred cu succes, să propun cel puţin pentru Conferinţa anuală a scriitorilor de teatru ca la unul din aceste seminarii să participe şi un dramaturg român. Cred că ceva din geniul românesc ar găsi audienţă în acel loc şi ar face şi o bună propagandă ţării. Am adus şi câteva piese care sper să prezinte interes pentru teatrul românesc. Tot la capitolul experienţelor interesante pot trece întâlnirile cu câţiva actori de film şi de teatru — Robert de Niro, Robert Duval, John Savage, Raul Julia — unul din cei mai mari actori de teatru din New York. Juca Prospero în «Furtuna», spectacol în aer liber în Central Park, foarte interesant, după care a plecat în Grecia, să facă film, tot «Furtuna», de astă dată Caliban. De altfel, în toată America se juca «Furtuna»... N-am avut nicio dificultate de înţelegere cu ei. Mi-am dat seama pentru a câta oară? că există o familie a actorilor. Indiferent de meridian, ei trăiesc aceleaşi frământări, sunt familiarizaţi cu aceleaşi personaje, au aceeaşi patimă pentru meserie. Au o sensibilitate comună, modul de a gândi, nevoile culturale, chiar şi atenţia pe care o dau vieţii sunt aceleaşi. De-altfel, una din marile experienţe, în America, pentru mine care oricum sunt foarte curios, foarte atent la ceea ce se întâmplă pe stradă pentru că acolo oamenii sunt ei înşişi, îi poţi «cumpăra» prin atenţie şi observaţie, a fost strada. Mai ales la New York, strada e un permanent spectacol la care ai acces fără bilet. O experienţă extraordinară pentru un actor. Ţin minte, cu ani în urmă, la Londra, ducându-mă în Hyde Park, am văzut un tip care vorbea, de fapt mai mult tăcea, făcând din tăcere un spectacol şi pe care I-am folosit ca model în
A 12-a noapte... Ceea ce frapează însă acolo este singurătatea omului. Pentru că, în interiorul unui ritm de viaţă infernal pentru cineva nefamiliarizat cu el, fiecare individ este foarte singur, foarte retras în sine. Există două moduri principale de a exista: să lucrezi pentru cineva, sau să lucrezi pentru tine. Între ele se duce o luptă surdă, o formă ascunsă de nemulţumire socială. lar în ce priveşte arta, tot ce promite un câştig material are succes. Specific american. Dar specific american este şi deschiderea evantaiului tuturor posibilităţilor. Totul se cumpără. Talentul, capacitatea de efort, inventivitatea, cu condiţia să se demonstreze ca atare. Şi oferta e atât de mare şi lupta între valori atât de strânsă, încât nu rămâne loc pentru nonvalori. Lucru pe care am fost puţin gelos...
Îi mărturisesc în fine, că am vrut să fac din interviul nostru instantaneul unui moment fericit din viaţa unui actor. Din viaţa lui. Tace atât de lung încât am senzaţia că nu m-a auzit. Dar nu:
Sentimentul care mă stăpâneşte în acest moment este de mare nelinişte. Ca în preajma unei furtuni, cum e acum afară. Parcă aştept ceva şi nu mi se întâmplă... Ai încercat la început să-mi sugerezi că aş fi un om fericit. Nu sunt, şi n-am să fiu poate niciodată. Întotdeauna am fost un neliniştit, dar neliniştea asta nu seamănă cu cele dinainte. Nu prea ştiu ce am să fac. Pentru că tot ce aş vrea să fac este imposibil să fac singur, iar ce n-aş vrea să fac mi-e foarte greu să ocolesc. Ceea ce m-a animat mai tot timpul vieţii mele a fost o mare dragoste de oameni şi o mare încredere în ei. Am fost de multe ori contrazis în amândouă. Astept. Cred că aştept un fel de stare de graţie, în care lucrurile să nu fie grele, ci uşor de realizat, aşa ca într-o dragoste pe care o doreşti împărtăşită fără să fie nevoie să faci efortul de a demonstra că tu iubeşti primul... Dar cred că nicăieri ca în meseria noastră starea de nelinişte nu este mai fecundă. Probabil fără neliniştea asta nici n-am fi noi... De multe ori aş fi vrut ca acest univers, atât de intim al actorului, să fie înţeles mai bine. Mi-ar plăcea ca aşa cum noi mergem în fabrici şi uzine, şi pe şantiere, să vină şi oamenii din fabrici, din uzine, de pe şantiere să cunoască, dinăuntru, ce se întâmplă în munca asta a noastră. Şi aş dori o cunoaştere şi o recunoaştere mai reală a rolului sănătos al omului de artă în ţara noastră. Visez la o mai mare aderenţă, a publicului la ideea de artă. Cred că arta este efigia ornamentală a geniului unui popor. Cu cât este mai limpede înţeleasă, mai generos privită, mai iubită, mai ocrotită ea reuşeşte să concretizeze tot ce are mai scump spiritul unei naţii... Nu ştiu... eu aş proiecta această efigie pe stema ţării alături de celelalte însemne...
Care ar fi însemnul artei pe o stemă, pe stema noastră, adică?
Eminescu...
Casetofonul bâzâie în gol. Nu-l închid. Poate mai spune criva. În aşteptare, mă întorc să văd şi eu cerul care l-a absorbit tot timpul interviului. Nu e cer. E o căldare imensă, răsturnată, din care alunecă încet, spre încremenire, valuri de plumb şi argint topit.
Hai să-l lăsăm aşa. Chiar dacă sună patetic...
Mi-a sunat, e adevărat, nu patetic, ci apoteotic. Acum îmi sună normal. Îmi sună firesc. Îmi sună realist
