Actorii noştri – Ion Besoiu

De la «Puterea şi adevărul»,  film care ştiu că te-a marcat foarte tare, au trecut, stimate lon Besoiu, aproape şase ani. Ce ţi s-a întâmplat important în aceşti şase ani? De fapt, cum au trecut?
Normal. Adică muncind. Între timp am făcut Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Bariera, Nemuritorii, Vifor­niţa, Actorul şi sălbaticii, Toate pânzele sus — 7 filme, 12 episoade. Sunt filme bune care s-au bucurat de aprecierea publicului, deci mi-au dat satisfacţie. Aşa au trecut anii, muncind. Actorul trebuie să trudească. Să muncească.
Toţi muncim. Dar lumea crede că la actori ar mai fi ceva peste muncă...
Ce să fie? Muncă şi o permanentă neîncredere în tine, un permanent proces de inhibiţie în faţa unui rol, a fiecărui rol, care te sperie şi, dacă nu te sperie, nu e bine, pentru că înseamnă că vii către el şi-I faci cu mijloacele folosite la rolul anterior. Orice actor — şi regizor de altfel — trebuie să treacă prin procesul ăsta de inhibiţie. E dureros, e obositor, pentru că ai tot timpul senzaţia că nu ştii meserie şi-o iei de la capăt, dar numai din asta iese act de creaţie. De câte ori am fost comod cu un rol şi am încercat să sar peste starea asta chinui­toare, n-a fost bine... Nu, nu s-a întâmplat nimic deosebit în aceşti ani. Banalul sublim al meseriei. Atât.
E foarte frumos spus «banalul su­blim» şi nu cred că-i doar o figură de stil. Explică-te.
Simplu: e sublim să joci şi pe urmă, peste o vreme, când ai uitat, să te oprească de pildă pe stradă nişte copil şi să te în­trebe — deşi nu mai porţi demult barba lui Lupan —«Nu sunteţi dumneavoastră Anton Lupan?». Dar nu scrie asta.
De ce să nu scriu?
De ce să zică lumea că mă laud?
De ce ţi se pare laudă să vorbeşti despre rezultatele «trudei»?
N-am senzaţia că am făcut ceva extra­ordinar. Şi n-am avut-o niciodată. Tot­deauna am crezut despre mine că sunt un actor util şi atât. Şi că ceea ce am jucat, putea să joace oricine. Doar că eu m-am calchiat pe imaginea regizorului despre personajul acela. Adică, dacă tu crezi că Piersic sau Stănculescu nu l-ar fi putut juca pe Lupan, te înşeli. Dar nu scrie...
Atunci ce să scriu?
Scrie că, în aceşti şase ani, un lucru foarte important pentru mine a fost apariţia unei generaţii de regizori tineri ca Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos. N-am avut bucuria să colaborez cu ei, eu fac parte din cealaltă generaţie, dar le stimez foarte mult munca. Am senzaţia că ne-am înmulţit şi asta-i bine. Scrie că am plăcerea să intru într-o sală de cinema fără să mă mai crispez la greşeli de ortografie cinematografică. Filmele noastre au început să fie bune. Nu toate, dar sunt multe. Scrie că am avut bucuria să aflu că Gheorghe Dinică şi Amza Pellea, colegii mei, au luat premiul de interpretare, primul la Karlovy Vary, al doilea la Moscova. Deci vezi, timpul n-a trecut degeaba.
Eu întrebasem...
Ştiu ce m-ai Intrebat, dar vreau să-ţi spun că eu mă simt implicat în toate aceste evenimente. Credinţa mea este că toţi contribuim într-un fel la ele. Poate că un actor ca Mircea Diaconu, de pildă, n-ar fi apărut dacă munca noastră s-ar fi vărsat în gol. Poate că tânăra generaţie de regizorii nu s-ar fi putut manifesta cu atâta forţă, fără cea veche, fără un Blaier, Mihu, Marcus, Mureşan, Nicolaescu. Nimic nu se naşte din nimic. Se naşte dintr-o tradiţie, care acum există.
Presupun că ai avut şi nemulţu­miri în răstimpul ăsta.
Nemulţumiri, nu ştiu... Regrete, poate. Şi singurul mai serios, demn de mărturisit, este că nu se fac mai multe filme cu şi despre femei. Femeile contribuie imens la efortul formidabil pe care-I facem cu toţii pentru o ţară mai bună, şi nu ştiu de ce, şi scenariştii, şi regizorii au senzaţia că dra­mele şi problemele aparţin numai băr­baţilor... Poate că într-o zi am să scriu un scenariu. Pentru că tot am început să cochetez cu scrisul.
(Dinafara mesei la care stăm de vorbă: «— A, bună seara, căpitane! Ce mai faceţi? Ce mai lucraţi? Când mai vedem un serial cu dumneavoastră?» — sunt trei persoane mai în vârstă, care pentru o clipă îl încon­joară pe Besoiu, cu o adevărată «mani­festare de dragoste». Nici dacă-i coman­dam, oamenii ăştia nu picau mai bine, mai în sprijinul e ceea ce voiam să-i spun)
Vezi lon Besoiu, eu nu cred că oricine poate juca ce joci, nu cred că eşti doar un actor «util», şi nici măcr nu cred că eşti convins foarte tare de asta. Nu este cumva doar o idee pe care o cultivi, nu ştiu de ce... Poate-mi spui.
Nu este numai o idee, dar să ştii că această — cum să-i zic? — atitudine a mea fată de mine m-a salvat de multe deziluzii. Câte roluri nu mi-am dorit şi le-au jucat alţii. Şi-atunci, ideea că oricine le putea face mi-a fost salvatoare. Pe de altă parte, este şi adevărat: a dispărut acel mare unicat care era Toma Caragiu şi viaţa, viaţa tea­trului şi a filmului merge înainte. ...Sigur că noi tot timpul trebuie să aspirăm la ceva, dar să nu facem din aspiraţiile noastre, iluzii... Uite, şi eu am visat la rolul din «Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război». Şi-acum, e prea târziu...
 Mă întreb cât te apără atitudinea asta, cum îi spui...
Cel puţin mă face să nu am spaima zilei de mâine din punct de vedere pro­fesional. Pentru că sunt pregătit pentru orice. S-a întâmplat să nu fiu chemat la film patru ani. Dacă n-aş fi avut ideea asta, ce trebuia să fac?
Ceea ce spui creează imaginea unui om înţelept, calm, aşezat.
Sunt un om aşezat şi calm. Un om obişnuit, liniştit. Nu ştiu cât de înţelept.
Şi în meserie?
Dacă dragostea poate fi liniştită, şi în meserie. Deşi, ca om, prefer o dragoste liniştită. În ultimă instanţă ea poate fi sublimă. De fapt, care sunt cele trei mari încercări ale vieţii? Lupta, dragostea şi moartea. De luptat am luptat şi lupt, de iubit iubesc, şi de murit am să mor... Dacă s-ar putea să fie chiar toate în linişte, ar fi minunat.
De obicei, oamenii liniştiţi nu-şi doresc liniştea. Nu dorim ceea ce avem, nu?
Ei, aici, se poate că m-ai prins... Se poate că liniştea mea este un rezultat al educaţiei. Eu sunt un om disciplinat pentru că am fost crescut într-un oraş disciplinat, în Sibiu, de către nişte profesori disciplinaţi... Şi una dintre bucuriile mele este să mă întâlnesc cu foştii mei profesori. Dacă n-aş fi fost actor, mi-ar fi plăcut să fiu pro­fesor. Pentru că e grozav să-i înveţi pe vii­torii oameni să aleagă... Poate şi în meseria mea i-am învăţat câte puţin pe oameni să aleagă între bine şi rău. Meseria noastră are şi această latură educaţională. Poate de asta m-a şi atras. Dar, ca să mă întorc la linişte, să ştii că am şi eu neliniştile mele.
De pildă?
De pildă, nu ştiu ce-o să fac mâine. Mâine — în sensul mare. Poate o să vină iar o pauză, pe care sigur că am s-o trec, dar ideea ei nu este deloc liniştitoare. De obicei, pauzele sunt bune, pentru că în tim­pul lor acumulezi, te încarci. Dar la vârsta mea — nu mai am 30 de ani — o asemenea pauză nu mai e utilă.
Pauzele sunt la film. Dar la teatru?
Joc destul de rar în teatru. La noi e greu să îmbini activitatea de teatru cu cea de film. Ca să fac un serial ca Toate pân­zele sus, trebuie să sacrific doi ani de teatru. De fapt, aproape patru, dacă soco­tesc alcătuirea repertoriului şi repetiţiile. Şi atunci trebuie să aleg.
Şi alegi filmul. De ce?
Pentru că-I iubesc. Nu mă întreba iar: de ce? că nu ştiu... Poti să spui de ce iubeşti o femeie şi nu alta? O iubeşti pentru c-o iubeşti.
Spuneai mai înainte: nu mai am 30 de ani. La un actor contează vârsta?
După părerea mea, nu. Pentru că fie­care vârstă are dramele şi problemele şi personajele ei. Şi există actori pentru care merită să scrii roluri la orice vârstă. Dacă Fory Etterle a ajuns la venerabila vârstă de 70 de ani, cred că s-ar putea scrie un rol pentru el. Dar s-ar putea scrie pentru Rebengiuc, Dinică, Amza, Diaconu, cine mai vrei tu. Există roluri pentru orice vârstă... Eu nu sunt un actor care să aibă dreptul să se plângă. E normal ca fiecare să creadă că poate mai mult şi nu i s-a oferit şansa. Mie mi s-a oferit şansa.
După mine acum este momentul în care ai nevoie mai mult ca oricând, de o şansă. 46 de ani e o vârstă frumoasă pentru un actor. Este vârsta «marelui rol».
Este sau nu este. Poate să fie, dar poate să nu vie...
Nu-l mai aştepti?
A aştepta este un talent şi din acest punct de vedere sunt foarte talentat. Sigur că este groaznic să aştepţi, dar e îngrozitor să nu mai ai ce să aştepţi.
În afară de rolul «acela», mai ai loc de alte aşteptări, de alte speranţe?
Nu ştiu dacă e aşteptare... E speranţă. E dorinţă. Îmi doresc un copil. O să-l învăţ să meargă. Am acumulat atâta încât cred că aş putea învăţa un copil să meargă...