REVISTĂ ONLINE EDITATĂ DE UNIUNEA CINEAȘTILOR DIN ROMÂNIA

Premiul pentru publicistica 2015 al Asociatiei Criticilor de Film



​Actorii noștri – Claudiu Bleonț 


     Tânăr actor „cu tot viitorul în față”, Claudiu Bleonț are de pe acum un trecut profe­sional deloc neglijabil. Patru roluri principale în film, trei roluri importante pe scena Națio­nalului — și un spectacol „de autor”, alături de Magda Catone, „Un bărbat mai multe femel”, pus la Petroșani si plimbat plin toată țara. Cu succes. Succesul este semnul sub care se desfășoară viața lui de actor. Un suc­ces mare, dar, așezat, dar care nu-l clintește din starea lui naturală care este liniștea. O li­niște pe care nu o simți venind dintr-o prea mare încredere în sine, ci dintr-o bună pregă­tire pentru ceea ce s-ar putea numi „cursa unei vieții de actor”. Vreau să știu, înainte de toate, cum s-a făcut această pregătire. Ce în­tâlniri au pus umărul la desăvârșirea ei. Ce evenimente sau oameni-eveniment l-au miș­cat înspre ceea ce este el astăzi, Claudiu Ble­onț, un tânăr actor de 26 de ani, despre care cel mai simplu este să spui: e foarte talentat. Ce s-a întâmplat, deci, cu ei dincolo sau din­coace de talent?
     Încă din Institut am avut cinci întâlniri foarte importante: cu Grigore Gonta — am și învățat la clasa lui — Cătălin Naum de la Teatrul studențesc „Podul”, Ion Cojar la „Turnul de fildeș”, Cătălina Buzoianu la „Stri­goii din Kitahama”, Horea Popescu la „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Prima întâlnire a fost însă, evident, cea cu Cătălin Naum la „Podul”...
 
     De ce? Ce a însemnat „Podul”?
     Acolo am deprins munca în colectiv... Pe noi, Institutul încearcă să ne formeze ca personalități și de multe ori confundăm per­sonalitatea noastră cu teatrul. Ori, teatrul este un ansamblu care există prin aportul personalității creatoare a insului, dar nu nu­mai prin el. Teatrul începe de la doi în sus. Și asta am aflat la „Podul”...
 
     Cum ai ajuns să joci în „Concurs”? Erai student, nu?
     În anul II, da... Pița își căuta Puștiul, am dat probe... Cum le-am luat, nu știu. A afirma că Pița m-a ales pe mine din tot Institutul, ar însemna să spun că eu eram cel mai bun la ora aceea și n-ar fi adevărat. Cred că i-am convenit... Cred că a fost o întâlnire care, ca orice întâlnire, ține de un joc. De un mister. Ceea ce a urmat, a fost un fel de schimb: a dat, am luat, am dat, a luat și am mers împre­ună către o zona anume: a noastră. Asta nu înseamnă că eu am fost determinant pentru film. Filmul ar fi existat și cu un alt actor. Poate am fost determinant pentru felul în care a ieșit personajul. Importanta însă a fost întâlnirea dintre Pița și mine. Pentru că el nu mi-a oferit un personaj-calapod în care, vrând-nevrând, să intru. Asta este una din multele calități ale acestui om: nu lucrează niciodată cu materie moartă. Scenariul nu este osificat, nu e o structura rigidă; se schimbă mereu, se îmbogătește, crește. Fil­mul, la Pița, e o artă vie...
 
     După Puștiul, a urmat Horațiu, din „Să mori rănit din dragoste de viață” și era cu totul altceva, alt tip de personaj. Pentru un ac­tor cu experiență, schimbarea este o plăcere. Pentru un actor tânăr nu e o dificultate?
     Nu știu... Pe mine tocmai asta m-a ten­tat: posibilitatea de a face altceva, de a com­pune un personaj împiedicat, naiv, cu un anume tip de fanatism — altul decât al Puș­tiului. Puștiul avea o liniște, o siguranță, dra­goste... Horațiu avea mai degrabă ieșirile temperamentale ale unui tânăr în criză de adolescență. Plus experiențele esențiale: prietenia, dragostea, sacrificiul. Țin la el mai mult pentru ce am vrut decât pentru ce am obținut... Dar și aici importantă a fost întâlni­rea. Cu Veroiu, de astă dată. Altă întâlnire...
 
     După care a urmat reîntâlnirea cu Pița la „Dreptate în lanțuri” și altă întâlnire cu alt tip de personal. Cum a fost?
     Greu. Ca o treaptă pe care a trebuit să o urc. Veneam după două personaje la care crizele se petreceau în jurul lor. Ori, la Năs­tase criza era în el. A fost trecerea într-o zonă de violentă, de duritate. Tot ce era poe­tic și frumos la Puști și la Horațiu, dispăruse. Nu mai era nici o poezie aici. Nici o can­doare. Numai zgură, zgură și iar zgură. Și du­rere. Dar a fost frumos. Mai ales că iar s-a în­tâmplat o întâlnire. O trinitate. Ovidiu Iuliu Moldovan, Petre Nicolae și eu. Ne-am legat, și în timp ce ne legam ne și delimitam foarte bine unul de celălalt...
 
     La 26 de ani — o vârstă „mică”, totuși, nu? ai în urmă câteva roluri importante în tea­tru și în film. Câteva experiențe mari. Pe care te bizui sau nu de-acum încolo?
     Mă bizui. Pentru că au fost depline. Au fost experiențe făcute fără nicio rezervă. Ca și experiența cu teatrul din Petroșani pe care o găsesc necesară. Acum. Când m-am dus însă acolo îmi venea să plâng. Aș fi vrut să zbor, dar nu aveam spațiu. Poate nu aveam nici aripi. Pe urmă au trecut un an, doi, în perioada asta am făcut niște descoperiri în ce privește relațiile între oameni, relații care, în Institut, se desfășurau la nivel de 20 de ani și... Acolo ne-am întâlnit. Magda Catone și cu mine, cu oameni de altă vârstă, am intrat în dialog cu ei, și sper, îmi doresc să fie așa, prin acest dialog m-am maturizat. Dar: de unde la început am fost speriat de Petroșani și chiar m-am judecat, și mi-am spus că sunt laș, că vreau să fac teatru, dar numai în Bu­curești și-mi găseam și scuze, firește, acum m-am detașat. Am conștiința că mă pot duce să dau concurs în orice teatru, dar și că pot să fac această meserie, oriunde. Chiar și la Petroșani. Dar nu oricum. Am învățat cum e cu: oricum. Ține de tine.
 
     Ce crezi, pentru un actor vârsta este sau nu un atu?
     Nu. Sănătatea. Vârsta poate să fie câteo­dată un handicap. Când ești prea tânăr, când ești prea bătrân. La mijloc stai puțin. La urma urmei însă, tot tu îți ești propriul atu sau han­dicap. Dinăuntru vine totul...
 
     Faci parte dintr-o generație. Poți să-mi vorbești despre ea? Despre colegii în care crezi. În cine crezi?
     Cred în mulți. Dar mi-e greu să vorbesc despre ei. Ar fi ca și cum le-aș pune eu note... Cred mai ales în cei cu care am lucrat. Îi cunosc mai bine. Petre Nicolae. Ecaterina Nazare — la care țin foarte mult și ca actrița de teatru, am jucat împreună în „D’ale carna­valului” — Magda Catone cu care am împărțit experiența Petroșaniului... Eu cred însă că, pâna la urmă, tot viața ne judeca pe toți, ca generație, acum și în viitor. Dinică, de exemplu, există și e mare nu pentru că s-a spus ca e mare, ci pentru că a fost și este mare. El e Dinică. Nu se poate egala. Ca George Con­stantin sau Rebengiuc. Moraru. Iordache. Va­loarea iese oricum la iveala.
 
     Așa este. Viața ne judeca pe toți. Noi n-o putem judeca. Fiecare însă, vorbesc de generații, l-am propus ceva și l-am cerut ceva. Acum e rândul vostru, nu?
     În ce mă privește, de cerut nu-i cer ni­mic. Ea există și este dreaptă, viața. Și cred că primim exact ce merităm de la ea. Cred în dreptatea vieții. Și mie îmi sună puțin emfatic, dar simt că nu este. O să spuneți că mie îmi dă mâna să spun asta. Ești tânăr — o să spuneți — și uite, ai câteva filme, lumea te știe... Altul n-ar putea să spună lucrul ăsta. Altul care știe, simte că are tot atât talent cât și tine... Sigur ca pentru fiecare viața are alta culoare, alta fată. Pentru mine are fața asta.
 
     De acord. De cerut nu-I ceri nimic vieții. De propus, l-ai propus prin ceea ce-ai făcut. Ai vrut, n-ai vrut, ai propus un anume tip de personaj. L-ai putea defini?
     Dacă există un numitor comun al perso­najelor mele, acela este căutarea. Toate caută, nici unul nu găsește sau nu ajunge să găsească. Căutarea și o întrebare pusă gân­dului întors asupra lui însuși. Puștiul din Concurs se întreabă: cum e? Merită? Nu me­rita? El existând în zona bunătății și a dreptă­ții, dar judecând lumea; Horațiu n-o judecă, o transformă, dar, în paralel, se întreabă: me­rită, nu merită? Năstase caută un răspuns la propria existență, o ieșire din conflictul care se petrece în el. Poate că tipul acesta de per­sonaj a venit odată cu mine. Nu l-am căutat. Eu caut povestea personajului, nu o em­blemă. Eu fac parte dintr-un colectiv. Și ce-a vrut acel colectiv să spună și ce-a reușit el sa spună este important. Eu devin important numai în măsura în care am reușit să mă leg cu ceilalți. Și în măsura în care legătura reușește să fie o legătură, filmul există. Trăiește. Co­lectivul este important. Altfel, teatrul dispare. Filmul dispare. Arta dispare. Te simți extraor­dinar când ai lângă tine oameni extraordinari. Când dialoghezi cu un om care îți pune pro­bleme. Îi pui și tu probleme, și mai dă și el probleme, e un schimb formidabil! Atunci simți că trăiești. Că nu treci prin viață ori­cum. Dinică a lucrat „Nepotul lui Rameau” cu Moraru. Și „Așteptându-I pe Godot” tot cu Moraru. Nu întâmplător. Sigur, poate au avut și momente de dezacord. Dar a existat o co­municare pe care eu o simt. Arta este comu­nicare. Când îți ajungi — sau crezi că-ti ajungi — ție nu e bine. Trăim într-o lume a responsabilităților împărțite. Nimeni nu e vinovat de tot răul de pe pământ. Vina trece și prin mine, și prin tine si prin celălalt. Eu știu că la faptele sau greșelile pe care le găsesc în viață, vinele sunt ale mele și nu ale vieții. Este vina mea dacă nu mă pot adapta, este vina mea dacă nu pot înțelege ceva, este vina mea dacă ceilalți nu mă înțeleg, în­seamnă că nu știu să mă fac înțeles... Impor­tanți sunt ceilalți întotdeauna în relatia mea cu Petroșaniul, de exemplu, importantă a fost Magda Catone. Am învățat foarte multe de la ea. La Să mori rănit din dragoste de viață, importantă a fost întâlnirea cu Geo Visu. Și Veroiu știa. Aici a fost marele lui merit. A știut și ne-a lăsat pentru că a văzut că se leagă o prietenie acolo și a înțeles că poate s-o exploateze pentru film. La Dreptate în lanțuri a fost relația cu Petre Nicolae. O relație care va rămâne pe viață. Eu cu omul ăsta pot să joc peste 20 de ani „Nepotul lui Rameau” sau „Așteptându-l.pe Godot”. Putem să preluăm ștafeta de la Dinică și Moraru...
 
     Din mers...
     Din mers! Mișcarea este semnul secolului nostru, nu? SecoluI XX la sfârșit... Și e un secol frumos. Poate nu sunteți de acord, dar mie îmi place. E pentru prima dată în istoria omenirii când important nu mai e momentul, ci curgerea. Mișcarea. Am devenit o civiliza­ție a mișcării. Iar filmul, vedeți, este arta se­colului. Pictura în mișcare. Viața. O felie de viață... Poate și de asta îmi place filmul: lu­crează cu o materie infinită. Pentru că viața e fără sfârșit. Viața mea, da, are un sfârșit, un capăt. Dar viața nu are capăt. Dacă va dispărea soarele nostru, există alt soare, la nive­lul ăsta gândesc eu viața... Sunt pacifist până în măduva oaselor, dar nu sunt de acord cu frica fată de viitor. Nici o bombă atomică nu va putea distruge viața. Frica alimentează frica și fiecare secol a avut spaimele lui, cri­zele lui, urâțeniile lui. Shakespeare a trăit și a scris piese minunate într-un timp în care, pe scene, ploua cu roșii. E adevărat că a scris: „Ce secol, doamne, o, ce secol!”, dar asta s-a mai spus și se va mai spune și de aici în­colo... Mi-am dat seama că cine are un țel clar în viață — nu avid, meschin, nu legat de obiecte — un țel al conduitei umane, este cel mai bine înzestrat pentru viață. Cel care se cunoaște pe șine merge înainte fără teamă de... rinoceri. Înainte, pentru că ceea ce tre­buie să ne determine este viitorul, nu trecu­tul. Așa cred. Noi suntem mult mai bine înzes­trați pentru viață decât eram în secolul trecut și cred că nu e vorba decât de puțină lene și de o dorință stupidă de a te opri din drum. Din înaintare. Din acest: înainte, înainte care există și în care eu cred. Cred! Poate pentru ca eu cred în om...
(Cinema nr. 10, octombrie 1985)


Galerie Foto

Cuvinte cheie: actorii nostri, claudiu bleont, concurs film, dreptate in lanturi film, eva sirbu, sa mori de dragoste ranita film

Opinii: