Acei cineclubiști minunați și modestele lor aparate: ”Camera obscură” – cronică de film

     În emoționantul documentar Camera obscură al lui Gheorghe Preda și Liviu Mărghidan despre trecuta (din păcate) vreme a cinecluburilor, Emilian Urse, unul dintre lideri, își comentează filmul Casca: doi tineri de demult, de prin anii '70, găsesc o cască a unui fost soldat. Probabil că spectatorilor de acum nu le-ar spune nimic, subliniază autorul, iar celor mici - adaugă el - le-ar putea evoca, eventual, o oliță de noapte. Mă întreb dacă, nu cumva astăzi, în epoca filmulețelor cu telefonul mobil, a selfie-urilor, când captarea imaginilor se deprinde înainte de învățarea lui o-i, oi, pasiunea nu ușor de convertit în mărturie vizibilă a unor iubitori ai cinematografului, cu misterele lui cu tot, poate stârni zâmbete ușor nedumerite. Să te zbați atât, să te faci luntre și punte pentru o bucată de peliculă, să faci bici dintr-un aparat antediluvian...Ei bine, au existat astfel de oameni, adevărate vedete ale cineclubismului de la noi, conectat, în anii '60-'80, atât cât se putea, la mișcarea similară europeană. Un critic care se respecta era curios și dornic să-i cunoască, de aceea, pentru cei din generația mea, amintitul film ne-a învăluit în nostalgie. Numele unor Emil Mateiaș, Iosif Costiniu, Emilian Urse, Victor Colonel, Vladimir Lucavețchi, Dorin Goagă, Sandu Dragoș, Nicolae Negruțiu aparțin tabloului cinematografic al vremii. Dar nu criticilor sentimentali le este destinat documentarul, ci unui spectator care vrea să afle cum se scrie istoria iubirii pentru film. Cinecluburile Oțelul Roșu, CFR Timișoara, Faur, cele din Galați, Focșani au fost locuri ale acestei iubiri, în numele căreia împătimiții, grupați în cercuri de prieteni, au învățat să se strecoare printre comenzile "juste" venite din partea sindicatelor (un fel de producători, ele dădeau banii!) să pună ceva peliculă deoparte cu care să-și facă filmele ce le stăteau la inimă. Istoricul  Bujor T. Rîpeanu, consultant, a insistat în depoziția sa asupra "sistemului de supraveghere pe plan local", îngrădirii libertății. Cred că mai importantă a fost libertatea pe care și-au asumat-o cineamatorii, în interiorul căreia au izbutit să-și însușească din mers instrumentele de bază ale meseriei, o frumoasă cultură cinematografică ce le-a dublat instinctul creației, grație cărora, în arhivele cineclubismului, atâtea câte vor mai supraviețui, rămân filme precum Nuca și aluna, Trei oameni și un dulap (Iosif Costinaș), Chemarea (Dorin Goagă), amintitul Casca, Lacrimi și triumf (Emilian Urse), Strada Mare din Bacău (Vladimir Lucavețchi) și altele, sper. "Cineamatorii își cunoșteau limitele" insista Bujor T. Rîpeanu, dar asta nu i-a împiedicat să recurgă la un binestăpânit limbaj metaforic, la un joc al detaliilor, drept care, printre rânduri, unele dintre filmele mai sus citate trimiteau la ideea de libertate, teroare, coșmar. Din păcate, rândurile care preced postgenericul ne amintesc că, după Revoluție, România și-a pierdut interesul pentru cinecluburi. Mai mult decât atât, libertatea nou cucerită a adus cu ea și libertatea de a distruge mărturiile. Aflăm cu inima strânsă că bietele aparate ale amatorilor, adunate și păstrate cu atâta trudă, substanțele de developare, ce s-au mai găsit prin modestele lor laboratoare, totul "a fost aruncat în stradă". Puțin mai înainte, Emil Mateiaș ne invitase să ne pierdem într-un peisaj apocaliptic, ruinele fostului combinat de la Hunedoara, unde o groapă ascunde "amintirea studioului nostru". Este ușor să aduci omagii. Mai greu este să recunoști. Înainte de a omagia, Camera obscură a lui Gheorghe Preda și Liviu Mărghidan (care este și producător), ne îndeamnă să recunoaștem că au existat cândva oameni care îmbrăcau cu pioșenie haina cineastului, "pentru mândria lor și dragul de film".
P.S. O mică părere de rău. Nimeni nu a spus o vorbă despre Geo Saizescu, neobositul, entuziastul susținător al mișcării cineclubiste de la noi.