Meseria mea este imaginea de film. Filmul se face din cadre. Cadrele le fac operatorii. Eu sunt unul dintre ei. Despre cadre s-a spus, de la caz la caz, că sunt frumoase, expresive, funcționale, uneori geniale. Operatorii vorbesc și scriu puțin despre meseria lor. Poate de aceea n-au împărtășit senzația pe care o au în momentul în care țin mâna pe buton și descoperă ceva prin vizor. Fiecare ne-am simțit cândva, vag, puțin, și, totuși, Columb, Magellan, Stanley, Livingstone. Un cadru bun este o descoperire. Forma unui nor, o pădure în ceață, o lumină pe o cale ferată. Dar și o picătură de sudoare, nașterea unui zâmbet, o lacrimă, adâncirea unui rid. Apoi Sadoul a vorbit despre geografia feței omenești și am înțeles că nu m-am înșelat. Făceam, fără să știu, geografie într-un univers mai mult sau mai puțin dreptunghiular: cadrul cinematografic. M-am născut pe malurile unui afluent al Dunării. Probabil pe un singur mal, nu văd cum te-ai putea naște pe două maluri deodată.
De peste 50 de ani, locul unde mă întorc are aceeași adresă. Aici mă întorceam de la grădiniță, de la școală, mă întorc de la studio, din deplasări. Nu cunosc probabil există, dar eu nu-i cunosc — bucureșteni care să stea de jumătate de secol pe aceeași strada, la același număr.
Acasă are niște coordonate geografice foarte durabile, din punctul meu de vedere, veșnice. Astfel stând lucrurile , este de prisos să vorbesc despre coordonatele sentimentale. Centrul universului deci: o stradă și un număr, vecini, o curte. Cândva, am vrut să fac un film despre curtea din strada... numărul... Am tăcut doar o secvență de documentar: patru cadre.
Odată, fiind pe malul Dunării, am văzut o curte trecând pe lângă mine. Rufe la uscat, leagănul copilului, flori, grădini de zarzavat. M-am mirat, mi-a plăcut. Știam că din ce ne miră și din ce ne place, sau din ce iubim noi, documentariștii, (oare numai documentariștii?) apar mirările, bucuriile, poate simpatiile spectatorilor în slujba cărora ne aflăm. Am vrut să fac un film despre o astfel de curte. N-au trecut decât 15 ani și m-am mutat, provizoriu la adresa nr. 10 025. Adică șlepul Navrom, casa 10 000 numărul 25, undeva, adică oriunde, peste tot, pe Dunăre. O stradă de cca. 2000 de kilometri. O familie din Mehedinți: Mitu, Lenuța și Marian de 5 ani. (Mărin, pentru intimi). Problemele lor: ancora, luminile de poziție, timona, odgoanele, cablurile grele și tăioase, ecluzele, anafoarele, curățirea magaziei de 100 de vagoane după un transport de fosfați, dar și florile, roșiile, găinile, tricicleta, probleme de marinari pe Dunăre și gospodari olteni. De data asta aveau o problemă în plus: un marinar supranormativ, care se împiedică de cabluri, nu știa să facă banda stângă în secundele prescrise, nici măcar un nod, sau să pună schela la mal, un marinar cum n-a mai fost pe Dunăre, din fericire pentru bunul mers al navigației.
Problemele „marinarului”: să facă sensibile relațiile dintre marinarii adevărați, relațiile dintre casa nr... și strada Dunărea, să descopere geografia șlepului, cealaltă geografie — a feței și, dacă se poate, a sufletului locuitorilor lui. Cât să nu filmeze alte locuri ca să rămână peliculă și pentru Viena, căci pelicula, n-a fost, nu este și nu va fi niciodată de-ajuns, poate cândva, banda video...
Opțiunea fusese clară de la început: nu un film de voiaj, de vederi — tentant de altfel — ci un film despre o familie de aici, care își duce viața și în deplasare normal, ca aici, despre un acasă care păstrează toate datele dragi, deși este mereu în altă țara, pe alte coordonate geografice.
De aceea, între atâtea brave familii din Giurgiu, sau Mehedinți care duc o asemenea viață, am ales o familie cu un copil, căci un
acasă fără copii nu este de tot acasă
. În rest, pentru filmările cu copii aveam o oarecare experiență pe care o credeam suficientă.
Eroare:
Unul dintre elogiile care se aduc profesionalismului actorilor de film este că ei, actorii, simt extraordinar obiectivul. Despre Mărin pot să spun același lucru. Simțea obiectivul, fie el și un teleobiectiv instalat la 50 de metri, șlepul având 70. Îl simțea și se ascundea imediat, morocănos. Era forma lui de protest contra intruziunii în ograda familială, unde tata e totdeauna cârmaci, imixtiunea nepriceputului în ale navigației, cu menajeria Iui de sticlă și metal numita Arriflex. O asemenea aversiune mai întâlnisem, dar nu atât de durabilă. A fost una dintre principalele dificultăți ale filmului. Treceau kilometri și Mărin nu era în film, care se știe, cu sila nu se prea poare face sau, dacă se poate, atunci mai bine să nu se facă.
Plecasem din Orșcova, km 955 de la vărsarea Dunării. La Smederevo, km. 1116 nu-I „aveam” pe Mărin. La Novisad, km 1222, nici atât. Începuse să nu-mi priască peisajul. La km 1647 (Budapesta), se dădea în leagăn. L-am surprins. Îl „aveam”, în fine. Dar era foarte puțin. M-au salvat Frații Grimm. Din vorbă-n vorbe, căci de vorbit vorbea cu mine, am aflat că nu știe cine este Albă ca Zăpada, nu auzise niciodată despre ea. (Pe șlep nu există nici grădinițe, nici bunici). Norocul meu. Cel mai frumos apus de soare, undeva între Komarno și Bratislava, nu l-am filmat. L-am petrecut la pupa încercând să fiu un povestitor cât mai bun și mărturisesc că n-a fost ușor. Dacă vi se pare un fleac, încercați pe nepusă masă, fără bibliografie, să vă amintiți numele celor șapte pitici. Era, într-un fel lucrul meu cu actorul. Apoi pentru o filmare reușită, l-am premiat cu un volum „Zdreanța” de Arghezi. ÎI aveam la mine pentru că un reporter trebuie să fie pregătit pentru toate cele imprevizibile. Sincer să fiu, prevăzusem eu ceva. Oricum, Mărin intrase în film.
Km 1930 — pe înțelesul tuturor, Viena.
Plănuisem să filmez mirarea, dacă nu încântarea lui Mărin în Prater. Reporterul era încântat sau numai mirat, nu mai țin minte. Blazarea lui Mărin care, oricum, măcar o dată pe an fusese pe acolo, a rămas în film.
Nu de la eroii mei am aflat unde se află Schönbrunn-ut, Dom-ul, Kunsthistorisches Museum, adică Viena lecturilor mele. Cu planul în mână și Arriflex-ul pe umăr m-am descurcat în cele câteva ore înainte de ridicare ancorei. Acasă, pe șlep, au aflat ei de la mine că în centrul Vienei circulă trăsuri cu cai. La casetofon cânta Benone Sinulescu.
O alta casă „trecea” la vale. Echipajul, tot din Burila Mare, județul Mehedinți, întreba din mers ce mai e nou pe acasă. Veștile despre nunta lui „a Iu' Trandafir” zburau peste Biergarten-urile cheiului din Passau, unde localnicii își sorbeau liniștiți Löwebrau-ul.
Km 2379, Regensburg. Suntem ancorați lângă un alt lan de grâu. Gândul reporterului: oare la noi s-o fi terminat recoltatul? Aici, sărbătoarea recoltei: o salata din roșiile cultivate pe „promenada” din fața timoneriei și udate cu apă din 2000 de kilometri de Dunăre. Descărcarea fierului adus de la Reșița. Ultimii centimetri de peliculă s-au strâns pe tamburul receptor al casetei. Buni, răi, nu se mai poate schimba nimic. Filmările pentru
Echipajul se terminaseră.
Îmi amintesc anevoie amănunte despre filmele făcute, terminate. Dar îmi amintesc foarte bine ce n-am reușit să fac, ce știu că trebuia să fie în filme și nu este.
Nu se poate face nici geografie, nici film fără puncte cardinale. Toate patru, plus nuanțele. În filmul meu lipsește Nordul. Îmi doream o filmare de iarnă când totul, puntea, cabina, cablurile se acoperă de gheață, șlepul e împresurat de sloiuri și trebuie aparat cu eforturi pentru că el este casă, este munca. Să fi fost măcar o furtună. Am avut doar o ploaie răcoritoare de vară. N-a fost să fie.
Întoarcerea cu un vas de pasageri. Pluș roșu, șezlonguri, bar, muzică antren. Viteză cosmică: 20 de kilometri pe oră. N-avea nici un haz. Noi urcasem cu 5 kilometri pe oră. Geografia se face pe îndelete, fie că este vorba de lacrimi, de zâmbete, de riduri, fie de un fluviu european majestuos, al cărui afluent cel mai important (chiar dacă indirect) cheamă Dâmbovița.