Unde ești, copilărie?
A fost odată — ieri — o mamă care intra mai multe zile la rând, într-o sală de cinematograf, unde rula un film de care astăzi nu-și mai amintește. Voia să vadă doar completarea — un film scurt despre un băiețel pe care-l chema Naică. Vizionând, plângea imaginându-și fericirea pe care o trăiește mama micuțului interpret. Într-o bună zi, propria ei fiică deveni chiar partenera lui Năică. A fost odată — ieri — o fetiță care și-a prelungit copilăria, travestindu-se într-o altă fetiță dintr-un film. Așa se juca alături de prietenul ei, Năică. Dar anii au trecut. Năică și Măriuca au crescut. Nu într-o lună, cât alții în zece, dar s-au făcut mari, căci trăiesc — cum se spune în basme — până în zilele noastre. A fost odată — ieri — o regizoare care și-a propus ca toată viața să filmeze doar pentru copii.
A fost odată — aceeași regizoare, care și-a amintit despre filmele-i de debut, cu eroi cu tot. Într-o bună dimineață i-a adunat și a mai făcut un film. Mama, care în urmă cu ani plângea într-o sală de cinematograf, a văzut noul film. Ea mai plânge și astăzi, dar pentru alt motiv. De câte ori își vede „copila” intrând pe ușă, își imaginează că-i împletește două codițe în păr, așa după cum a revăzut pe ecran.
A fost odată, ieri și azi. Ieri nu înțelegeam. Astăzi...
Mă minunez de fetița de pe ecran, de farmecul și nostimada ei și-mi pare bine și acum că am cunoscut-o. Se vede, de departe, cât de bine o cunosc, căci stau alături de ea. Tot privind-o și privindu-mă, îmi încolțește un gând. Cred, așa cum în orice poveste se poate petrece, că asemănarea personajelor cu realitatea este un simplu joc al întâmplării...