Cristian Panait, procurorul care constituie modelul pentru procurorul Cristian Panduru din filmul lui
Tudor Giurgiu, s-a sinucis în 2002 în urma presiunilor exercitate asupra sa în cazul pe care-l instrumenta.
Martorele terifiate ale actului suicidar au fost mama şi mătuşa acestuia. Cazul a stârnit controverse şi a tras puţin cortina de pe un peisaj hidos al lumii politice româneşti, a complicităţilor între procurori, serviciile secrete, oamenii politici, roţi implacabile care au strivit destinul unui tânăr care vedea lucrurile altfel, în termenii adevărului pe care actul de justiţie trebuie să-l redea societăţii împreună cu o corectă cântărire a faptelor. În realitate, nimeni nu ştie ce tensiuni, intensităţi, coşmaruri l-au bântuit pe procurorul Panait şi, deşi se ancorează în real cu un caz controversat, Tudor Giurgiu nu ne oferă decât propriul său scenariu pe care-l împinge riscant spre o identificare cu realul. Spun riscant pentru că Tudor Giurgiu se prevalează de o serie de identificări corecte, pe care le semnalează atenţiei spectatorului cu un comentariu final, dar, în acelaşi timp, îmbogăţeşte nu atât ficţional, cât aş zice fictiv storyul cu elemente care au consecinţe serioase în planul motivaţiilor. Cristian Panduru jucat reliabil de către
Emilian Oprea este un tânăr procuror de 29 de ani care beneficiază de luminile rampei într-un caz care implică o figură grea a lumii politice. Notorietatea îi creează o aură care începe să se dizolve sulfuros când tânărul procuror este confruntat cu un nou caz, oferit ca o şansă suplimentară de afirmare de către şeful său, procurorul Codrea (
Mihai Constantin). Tânărul este lăsat să greşească pas cu pas într-o anchetă avându-l în vizor pe un alt procuror, Leca (Lele), anchetă care-l introduce pe procuror în arcanele şi capcanele procedurale, unde una scrie în lege, alta se întâmpla la faţa locului. În acest joc de-a şoarecele cu pisica, unde greii contemplă cinic, de pe margine, dificultăţile neofitului, reiese limpede că tânărul procuror este utilizat pe post de mazetă, într-un joc mult mai complicat şi mai periculos, un joc politic. I se solicită procurorului Panduru să rezolve cazul cu maximă celeritate şi în acelaşi timp i se contabilizează tendenţios fiecare moment dificil, fiecare întârziere, fiecare eşec, fiind discreditat pas cu pas de către superiorii săi care-l doresc îngenuncheat pentru a consimţi la soluţia pe care ei o doresc. Până la un punct, greii procuraturii tolerează scrupulele tânărului procuror, aşteptând să se dea pe brazdă, pentru că la un moment dat să se ia decizia evacuării sale din sistem, arătându-i-se chiar pisica sub forma unor fotografii care înregistrează diferite momente din viaţa sa privată. Ceea ce-l distruge pe procurorul Panduru în film sunt chiar colegii săi, sau altfel spus Sistemul din care (nu) face parte care se dovedeşte unul canibal şi nemilos cu nonconformiştii, cu lupii singuratici care înţeleg că justiţia are legătură cu fiat justitia, et pereat mundus. Ceea ce a intenţionat să facă oarecum simplist, dar nu lipsit de elocvenţă, Tudor Giurgiu, a fost să ofere un tablou al Sistemului, al Metastazei, al Justiţiei corupte până în măduvă din epoca Năstase. Panait alias Panduru este Martirul crucificat pe altarul onestităţii sale, al profesionalismului său singular, un înainte mergător, care însă nu anunţă un viitor mai bun, dacă nu punem la socoteală cântecul Andei Călugăreanu din final. În rolul lui Ana şi Caiafa stau Ministrul Justiţiei (Olga Delia Mateescu), aluzie la Rodica Stănoiu, Procurorul General al României (
Virgil Ogăşanu), procurorul Iustin Petruş (
Dan Condurache), procurorul Codrea, pe la ei se va plimba cu jalba în proţap tânărul procuror primind lecţii de viaţă, iar printre farisei şi oportunişti se află colegii de breaslă. În mod cert, filmul lui Tudor Giurgiu este unul politic, mai mult chiar, regizorul a sincronizat lansarea filmului cu evenimentele de pe scena politică românească, surfând pe valul de scandaluri care dezvăluie publicului românesc dimensiunile corupţiei la vârf. Există o deosebire substanţială între
Omul zilei (1997) al lui
Dan Piţa,
Magnatul (2004) şi
Ticăloşii (2007) ale lui
Şerban Marinescu, filme care aparent au aceeaşi miză, şi
De ce eu?. În ceea ce priveşte documentarea serioasă a cazului pe care-l prezintă şi evitarea tuşelor groase, a expresivităţilor involuntare de film cu mafioţi locali privindu-se în oglinda modelelor prestigioase din alte cinematografii, a exotismelor şi a grobianismului de dragul grobianismului. Altfel, şi filmul lui Giurgiu musteşte de lecţii de viaţă pe care le dau o serie de „venerabili” care se comportă ca nişte mafioţi cu ştaif: jumătăţi de cuvinte, că restul pricepi tu... capisci?, tăceri complice şi priviri semnificativ-viclene, cumsecădenie otrăvită de ticăloşi, paternalism afabilonctuos, fabule rostite de la înălţimea unei înţelepciuni de carnasiere mari, amestec de brutalitate cu blândeţe greţoasă etc. Dacă aşa s-au petrecut lucrurile în cazul Procurorului Panait nu ştiu, dar regizorul Tudor Giurgiu vrea să ne convingă de faptul că nimic nu exista în afara sistemului, iar cel care-l sfida, din naivitate, prostie sau idealism era numaidecât penalizat şi automat evacuat. Era aceasta lumea românească din perioada de glorie a corupţiei româneşti, epoca Adrian Năstase? Este foarte posibil, dar în acelaşi timp simplist ca demonstraţie în calea căreia nu stă nimic, nici dragostea, pentru că sistematic totul este eliminat în favoarea concluziei. Manifestul politic al filmului foloseşte retrospectiva, pentru că regizorul ţine un ochi îndreptat către ceea ce anchetele dezvăluie abia astăzi, un regim clientelar, o dezvoltare metastatică a corupţiei clasei politice. De la bun început, procurorul Panduru nu are nicio şansă, tot ceea ce i se cere este să joace rolul, să facă figuraţie. La întrebarea „de ce eu?” i se răspunde cinic băiatului deştept şi sărac venit de la ţară că tocmai de aceea, că pauperitatea sa constituie o motivaţie suficientă pentru un exerciţiu sănătos de arivism, iar naivitatea sa îl poate livra oricând pe post de victimă Sistemului. În absenţa unei identificări prea stricte, filmul conduce către o radiografie a Sistemului, şi explică de ce în 2002 el nu putea fi înfrânt, în schimb putea frânge pe oricine i s-ar fi opus. În această anihilare a lui Panduru există dozajul torturant al sadismului şi cinismului pentru ca victima să simtă că anihilarea ei este acompaniată de o umilinţă pe măsură. I se dă procurorului sentimentul că tot ceea ce se află în jur se prăbuşeşte, că existenţa sa este supravegheată minuţios, că nimic nu este mai aspru pedepsit decât afirmarea unui caracter şi mai ales îndrăzneala de a încerca să îţi declari independenţa, să joci singur. Procurorul are o prietenă Dora (Andreea Vasile), dar are şi o aventură cu o studentă. Scenele conjugale sunt printre cele mai monotone şi neinspirate pe care le-am văzut încercând să extragă masculul dintr-un tip melancoliconevrotic. Ceea ce ilustrează Tudor Giurgiu riscând confuzia este un caz de depresie articulat unui caz de conştiinţă la rândul său articulat unui caz politic. A păstra echilibrul între registre nu este un lucru uşor şi aici există o serie de stângăcii. În locul întrebării De ce eu?, care mi se pare secundară, stă, de fapt, o întrebare mai simplă şi mai tulburătoare. De ce? De ce s-a sinucis procurorul? Pentru că a intrat în depresie pare să fie răspunsul mult prea simplu al regizorului care conduce atent nevroza subiectului până la gestul radical din final. Fotografiile care surprind scene de intimitate constituie un avertisment că viaţa sa va deveni un subiect de cancan, un subiect de scandal, iar cariera sa nu doar că a luat sfârşit, dar există premisele inculpării sale folosindu-se pentru asta chiar un coleg de breaslă. Acuzaţia de mită strecurată printre rânduri conduce către catastrofă. Cred că această intruziune în viaţa personală este determinantă, mizeria care poate îneca totul. Ce anume constituie acel impuls final nu este însă clar, în afară de contemplarea unor porumbei pe balcon, care fixează ideea zborului în gol sau pe cea a unei eliberări, scenă care mă trimite la subtilitatea suicidului din finalul lui
Stockholm (2013) al lui Sorogoyen. Chiar dacă povestea este alta, ceva din acel final există şi aici, o discuţie aparent liniştitoare, dar în acelaşi timp punctată de câteva replici bizar-neliniştitoare, un telefon către studenta cu care procurorul a avut un amor
en passant, telefon care seamănă cu un rămas bun, dacă nu cu o încercare disperată de a găsi un punct de sprijin şi o deplasare de om încercuit de la un capăt al altuia al terasei. Scena a părut unora nereliabilă, ori mie ea mi se pare interesantă prin aceea că denotă tocmai imprevizibilul, că nu are nimic testamentar, ci ceva dezordonat-nevrotic, compulsiv. Disocierea planului personal, intim nu e lipsită de relevanţă. Spre deosebire de alţi cruciaţi, cavaleri ai dreptăţii care sacrifică tot pentru justiţie, procurorul Panduru pare mai uman şi, evident, mai vulnerabil. În fond, excesul pe care-l comite ni s-ar părea modest, obţinerea unor informaţii în mod ilicit via SRI mi se pare un exces inutil al scenariului, dar putem înţelege anvergura Sistemului prin intoleranţa sa faţă de cel mai mic gest de insubordonare care ameninţă orice caz serios. Filmul lui Tudor Giurgiu nu e un film politic mare, dar este unul onest, unul de la care se poate pleca de acum încolo.
