Mere roşii marchează un dublu debut al scenaristului
Ion Băieşu şi al regizorului
Alexandru Tatos. Debut — vorba vine — căci amândoi sunt profesionişti vechi şi încercaţi. Doar că până acum lon Băieşu făcuse numai comedii cinematografice, iar Tatos numai regie de teatru. Acest film e lucrat cu foarte multă seriozitate, adică cu meticulozitate, cu grija să nu scape nimic fals şi mai ales cu grija de a elimina orice umplutură; în sfârşit, cu grija ca interpretarea actoricească să fie perfectă.
Viaţa, cariera, frământările din lumea medicală sunt o problemă gravă şi sacră. Nu degeaba cariera aceasta a avut totdeauna ceva sacerdotal. Chiar şi azi, vechiul „jurământ hypocratic” a rămas o realitate. Iată de ce în acest domeniu greşelile nu-s simple păcate, ci un fel de sacrilegii. Medicii vinovaţi apar ca nişte monştri. Gândiţi-vă la faimosul doctor Moreau, la Dr. Jeckill, la medicul din
Crimă fără pedeapsă, care se răzbuna pe persoanele care îi erau antipatice profitând de cea mai inocentă zgaibă la mână sau la picior pentru a proceda la amputare. Alteori nu este nevoie de nebunie. Orgoliul sau lăcomia de bani pot produce orori tot atât de mari. Amintiţi-vă filmul recent (cu Ferzetti)
Mafia albă, unde un eminent şi celebru chirurg, care nu avusese niciodată un mort după operaţiile sale, proceda, pentru orice fleac, la intervenţie chirurgicală. Nu i se întâmpla pacientului nimic grav, căci se alegeau numai bolnavi aproape sănătoşi, vindecaţi gata, şi care se lăsau uşor convinşi graţie faimei maestrului, precum şi a numărului imens de operaţii, vindecaţi pe viaţă de boli care în fond nu le prea avuseseră niciodată. Adăugaţi şi viclenia acestui capitalist lacom care nu îşi aplica mica lui şmecherie decât la pacienţi foarte bogaţi (iar pe săraci îi opera, gratis, de două ori pe săptămână).
La toată această Iistă de mobiluri, filmul lui Alexandru Tatos, şi Ion Băieşu mai adaugă unul: trufia, orgoliul, vanitatea. Avem în povestea noastră un tânăr medic pasionat, care-şi asumă şi cazurile grave, cazuri nu de reuşită, ci de salvare de la o moarte aproape sigură. Un medic de o dezinteresare absolută şi de o tot atât de mare tandreţe pentru sărmanul bolnav, ameninţat. Admiraţia stârnită de el printre pacienţi şi colegi exasperează pe medicul, director adjunct al spitalului, care, până atunci era asul, vedeta nr. 1 a oraşului, iar acum e eclipsat de gloria acelui tânăr. Sub pretextul prudenţei, el caută să-i interzică acestuia operarea cazurilor disperate. Celălalt nu se lasă. Şeful, astfel înfruntat, turbează de ciudă şi invidie. Iar când unul din pacienţii viteazului nostru Hypocrat moare, domnul şef înscenează o afacere penală odioasă, mai ticăloasă, mai murdară decât toate josniciile din lume. Acuzatul răspunde sfidător continuând a opera cazuri foarte grave şi riscante. Până la urmă, la anchetă, procurorul, om cinstit şi profesionist conştiincios, descoperă firele intrigii şi-l face pe eroul nostru încă şi mai erou, Ticălosul nu va suferi nicio pedeapsă. Dar cel puţin această lecţie îl va face ceva mai inofensiv, ceea ce moralmente e ceva. În tot cazul, asta arată cum orgoliul, chiar motivat de reale mari calităţi şi merite profesionale, poate aduce grave prejudicii. În rolul eroului avem un splendid recital
Mircea Diaconu, actor care în toate rolurile se depăşeşte pe el însuşi.
Filmul mai are şi acea calitate indispensabilă oricărui film bun: finalul deschis şi povestea bis pe care spectatorul are dreptul să o scrie în minte. Acolo, la spital, este o asistentă medicală care are pentru tânărul nostru medic o admiraţie nemărginită. Asta cade bine căci şi el o iubea. Adică, în fond, cade rău, căci ea, cu un sincer şi disperat regret, îi spune, loial, că nu-l iubeşte. O scenă de o jumătate de minut ne arată motivul: era angajată în alte proiecte matrimoniale. Cu o elegantă simplitate, el se resemnează şi tace. Între timp se întâmplă ceva semnificativ. Directorul adjunct al spitalului îi interzice fetei, sub pedeapsa concedierii, să-l mai asiste pe celălalt în primejdioasele lui operaţii. Dar spre mirarea şi bucuria acestuia, el o vede totuşi lângă dânsul, înfruntând primejdia concedierii. Această fiinţă delicată şi onestă sufleteşte ştie să Iupte, să-şi învingă temerile, lucru care întregeşte portretul moral al personajului compus cu un farmec pătrunzător de actriţa Angela Stoenescu.
Remarcabilă în acest film e autenticitatea, grija pentru delaliul de viaţă, transpus în gesturile şi atitudinile eroilor, din ambianţa scenografică realizata de Vittorio Holtier; chiar şi scenele de intervenţie chirurgicală sunt reale. Nimic trucat. Niciodată mâini de doctor în plan detaliu, urmate de figura actorului în plan american. Actorii, cu o conştiinţă profesională rară, au făcut exerciţii de operaţie chirurgicală. Bineînţeles, în toate acestea, în compunerea expresivă a realităţii cinematografice, e şi meritul talentatului operator:
Florin Mihăilescu, acelaşi care a făcut şi imaginea filmelor
Filip cel bun şi
Cursa.
Singurul cusur al filmului este titlul:
Mere roşii, care n-are nici în clin nici în mânec (mânec, nu mânecă) cu patetica problemă. Faptul că eroul, tot timpul, muşcă dintr-un măr nu ajunge pentru a ridica acest detaliu la rang de titlu general.
