Privind primul lungmetraj al lui Radu Jude nu întâmplător mi-a venit în minte
Little Miss Sunshine (2006) al lui Jonathan Dayton şi Valerie Faris, nu atât pentru similitudinile din film, un punct de plecare comun există, cât mai ales pentru felul în care se despart cele două filme. Şi acolo este vorba despre o familie disfuncţională, o familie în care există neînţelegeri, este drept, una americană, mult mai numeroasă şi mai eteroclită, în centrul ei se află tot o concurentă, ce-i drept care nu câştigă, dar trebuie să performeze ca şi eroina din filmul lui
Jude pentru a intra în posesia unui titlu, a marelui premiu. Olive este ceva mai mică decât Delia, dar la fel de urâţică şi pare să nu aibă nicio şansă aşa cum nici din şansa Deliei nu a rămas mare lucru. Şi ea trebuie să facă frumos în mijlocul unei dizarmonii generată de luptele de guerilă din familie. Diferenţa stă în ceea ce desparte spiritul solar, optimist, saligerian, de
anything goes al road movie-ului lui Jonathan Dayton şi Valerie Faris de cel pesimist, trist, sarcastic al filmului lui Radu Jude. Acolo ochelarista Olive nu-şi pierde niciodată încrederea în posibilităţile ei de a deveni o starletă, ea este cea care catalizează energiile tuturor şi cea care reintroduce armonia în familie deşi se întoarce cu mâinile goale şi nu cu râvnitul titlu de Miss Little Sunshine după un spectacol grotesc regizat de un bunic defunct, cucerit de virtuţile geriatrice ale streaptease-ului. De fapt, ea câştigă ceva, îi câştigă pe membrii familiei, îi solidarizează prin infinita şi inocenta ei bucurie care rezistă reacţiilor constipate, ostile ale celor care organizează show-ul
comme il faut, un prim test pentru vedetismul imbecil al viitoarelor păpuşi Barbie din plastilină. În cazul Deliei Frăţilă (Andreea Boşneag), lucrurile stau exact pe dos. "Fericita" câştigătoare a unui Logan Break, cu numai trei etichete de suc Bibo care din motive de cosmetică advertorială îşi schimbă culoarea câteva cadre mai încolo, Delia trebuie să facă frumos în faţa camerelor pentru un spot publicitar unde repetă până la epuizare aceleaşi cuvinte menite să momească cetăţeanul băutor de suc cancerigen cu posibilitatea unui câştig exponenţial. Între timp, părinţii, dna Frăţilă (Violeta Haret), şi în special el lider maximo al familiei, dl Frăţilă (Vasile Muraru), au decis deja vânzarea maşinii pentru un preţ convenabil care să le lanseze afacerea, pensiunea de la Geoagiu-Băi în judeţul Hunedoara. În cale nu le stă decât încăpăţânarea fiicei lor, care şi-a făcut planurile ei şi care nu vrea să cedeze cu niciun chip şantajului sentimental al părinţilor. Argumentele lor nu sunt numaidecât lipsite de bun-simţ, însă coaja lor e subţire, sub ea se lasă descifrat miezul unei meschinării care face casă bună cu eşecul unor vieţi trăite în umbra compromisului, fără fericire şi fără orizont. Argumentele mamei şi ale tatălui se întâlnesc prin aceea că amândoi invocă sacrificiul personal care se cere recompensat numaidecât, ambii fac apel la sentimentele fiicei lor invocând o viaţă plină de lipsuri şi dificultăţi, tatăl adaugă pe lista sa diabetul, mama într-un
tête á tête ca de la femeie la femeie menit să-i divulge fetei un realism crud, respingător, invocă absenţa iubirii în căsnicie ca o constantă a vieţii ei. Echipaţi amândoi cu armamentul unui patetism dezgustător, cu un raţionalism de operetă cu eroi de tablă şi carton, cei doi păpuşari încearcă să smulgă semnătura fiicei pe documentul pe care dl Frăţilă îl flutură ameninţător. Când şantajul sentimental nu dă rezultate, iar scenariul
bad cop, good cop falimentează, dl. Frăţilă trece la artileria grea, ameninţarea directă, grosolănia contondentă, jignirea fără milă şi fără remuşcare, cu înfăţişarea perspectivei dezmoştenirii şi abandonării propiului său copil. Într-un climat ostil şi de dispreţ faţă de persoana ei, dispreţ venit din toate părţile, abia camuflat de membrii echipei care lucrează la spotul publicitar, fata cedează, însă nu fără condiţii. Care este profilul ei psihologic? În ciuda aspectului provincial, Delia nu este doar o gâsculiţă, nu a primit nimic de la părinţi, aflăm asta dintr-o mică retrospectivă pe care o oferă drept contraargument tatălui ei, încercând să-l înduplece să păstreze maşina. Maşina este singurul lucru care l-a primit vreodată, este poate singurul său succes, singurul atu; felul în care arată nu o îndreptăţeşte la mari succese pe scena meschină a unui oraş de provincie. Una dintre asistentele clientului (Alexandru Georgescu) care a comandat spotul recomandă ca adolescentei să-i fie "rasă" mustaţa, ceea ce se şi întâmplă, în timp ce alta îi observă sandalele de "ţăţică", în timp ce machioza (Luminiţa Stoianovici) remarcă toate lacunele cosmetice venite din ignoranţa fetei de provincie. În mediul în care se învârt printre înjurături şi brutalităţi debitate nonşalant, cu o anumită degajare profesională regizorul spotului publicitar (
Şerban Pavlu) şi operatorul (
Andi Vasluianu) nu este loc pentru menajamente, decât cel mult unele de faţadă. Umilinţele nu contenesc, fetei i se cere să afişeze un zâmbet larg, să bea cât mai mult Bibo, se ţipă la ea când nervii regizorului cedează, este tratată ca un obiect cu o lipsă de consideraţie care te scoate din sărite. Nu există în tot acest circ nici cel mai mic semn de prietenie sau măcar de înţelegere, nicidecum de apreciere reală a efortului ei de a interpreta pentru prima oară un rol, fie el şi foarte scurt, în faţa unei camere de filmat. Prin urmare, Delia simte instinctiv că aceast obiect reprezintă cumva ieşirea ei din anonimat, şansa ei, imaginea ei în măsură poate să spele jigniri vechi, să o recomande într-o altă lumină colegilor şi colegelor ei, este biletul ei de călătorie către o viaţă pe care o speră altfel decât cea a părinţilor ei. Nu o dată, Delia subliniază că nu se va întoarce niciodată acasă, un acasă deloc primitor din moment ce doreşte să scape cu orice preţ de acolo. Nici Delia nu este tocmai Miss Little Sunshine, comportamentul şi limbajul ei lasă mult de dorit, jargonul de gaşcă relevă un copil a cărei educaţie a făcut-o strada şi nu părinţii, nicio calitate nu pare să o recomande, nici fizică şi nici intelectuală, iar îmbrăcămintea ei revendică calificativul de "ţăţică", taiorul care pare împrumutat modelului matern de eleganţă se potriveşte ca nuca în perete cu săndăluţele urâte, cuminţi şi pubere. Remarcabil, şi dl. Frăţilă, excelent interpretat de Vasile Muraru, poartă sandale peste ciorapi, fapt care spune aproape totul despre personaj. Fiica răspunde cu brutalitate şi obrăznicie mamei care ar trebui s-o susţină în faţa tatălui şi-i dejoacă strategiile persuasive fără fineţuri, cu un clar instinct de luptător. Tatăl însă este cel care ştie cum s-o ia, este cel care joacă rolul principal în comedia tristă pe care cei doi o pun în scenă, el este cel care are putere de convingere, autoritate, însă ceea ce impresionează în film este tocmai rezistenţa pe care fata i-o opune. Ca spectator intuieşti că fata nu are şanse, că va fi constrânsă să cedeze, însă tocmai lupta ei, încercarea de a negocia un mic avantaj măcar înainte de a fi spoliată te face atent asupra unui caracter care iese la iveală sub ochii tăi. Există o scenă remarcabilă, umilită până şi de tatăl său care o face vedetă de căcat, este ceea ce Delia deja ştie, fata se retrage într-o toaletă portabilă şi plânge, un plâns scurt cu care se scurge şi ceea ce a mai rămas din inocenţa copilăriei. Apoi privim pasul ei ferm, o vedem înaintând decisă printre maşini direct către părinţii ei şi negociind la sânge cu tatăl său o sumă care să-i parvină la vânzarea maşinii. Nu ştim dacă se va alege cu ceva, dar ştim că minciuna care i-a fost livrată împreună cu tot setul de umilinţe n-au îngenuncheat-o definitiv, ştim că în ea s-a trezit ceva puternic, dorinţa de a lupta pentru existenţa ei. Nu ştim dacă va reuşi, dacă destinul care i se prefigurează nu arată la fel de meschin precum cel al părinţilor ei, dar în mod cert le este superioară, s-a desprins deja de ei şi indiferent ce vor face vor şti că au în faţa lor un adult care nu mai poate fi minţit. Dacă după toate peripeţiile prin care a trecut împreună cu familia ei, lui Olive nimeni nu-i poate şterge zâmbetul de pe faţă, în cazul Deliei acest zâmbet silit să-l afişeze dincolo de pertractările oneroase cu familia a dispărut. Copilul a lăsat locul adultului, nu poţi spera că el va fi mai bun, însă poţi crede că va fi mai înzestrat pentru supravieţuire într-o lume în care a rămas foarte puţin loc pentru afecţiune şi deloc pentru onestitate.
