Cu excepțiile notabile ale actorilor
Ovidiu Ghiniță și Ioan Andrei Ionescu, textul lui Mircea Eliade citit de distribuția filmului
Domnișoara Christina sună la fel de veridic ca un sonet de Shakespeare recitat de un emo. Cumva, întrebarea
Vrea cineva covrigi? pe care o adresează un întreprinzător prepuber în trenul care îl duce pe eroul Egor spre propria lui pierzanie nu prea convinge. Mai bine ar fi intrat un
Hai să-ți dau niște integrame simple și-o Libertatea, boss, să plec și eu acasă la familie! Singura care își intră în rol este
Maia Morgenstern, care, ca pe scena Naționalului, ca în spotul împotriva exploatării miniere de la Roșia Montana, ce mai, ca de fiecare dată, joacă rolul de Mare Actriță a Neamului cum nu se poate mai convingător!
Fără să aibă prea multe în comun cu o perioadă istorică nu foarte îndepărtată în timp, trecutul ăsta vătuit în care se petrece acțiunea filmului se revendică mai degrabă de la universul reclamelor TV care exploatează resursele de nostalgie, aparent nesfârșite, ale românilor pentru vremurile de altădată. De multe ori, ai sentimentul că lipsește ceva. Te aștepți să apară bunica să-ți vândă untdelemn sau tanti nu-știu-cum să își dea binecuvântarea pe ultimul lot de smântână din lapte de vacă. Prea ca la țară...
Nu știu dacă acest al doilea lung metraj al lui
Alexandru Maftei merită văzut, dar cu siguranță el merită auzit. E ca și cum un angajat zelos de la Abis Studio, când i s-a zis
Fă și tu rost de niște sunete din astea, de horror, a dat iama în primul site care i-a apărut la căutarea pe Google cu
scary sounds și a descărcat absolut tot ce a găsit (în timp ce altcineva, și mai zelos, a și folosit întreg purcoiul de materiale rezultate). În
Domnișoara Christina, avem de toate, când e cazul, dar mai ales când nu e cazul, totul e să nu i se dea nicio secundă de odihnă trompei lui Eustache. Lupi care urlă la lună, mai treacă-meargă, șuierat de vânt turbat și scârțâituri de tot felul, am înțeles, fluturat de aripi când nicio pasăre nu zboară, și asta am înghițit, dar la sâsâitul șarpelui cu clopoței în plin conac boieresc, cum să nu o iei la sănătoasa prin sala de cinema, căutând cea mai apropiată ieșire?!
Pentru o anumită parte a publicului, filmul lui Maftei e fără cusur. Singura condiție e ca acei spectatori cuminței să nu fi văzut în viața lor un horror. Bine, o parte din tropii genului sunt adaptați la specificul local (exorcismului îi ia locul descântul), dar asta nu înseamnă că nu te aștepți ca micuței Sanda să i se înșurubeze capul în jurul gâtului în timp ce varsă un
ceva verde, așa cum se poate să mai fi văzut. Alții, nu eu...
Problema cu cronicile negative e că pe unii îi determină să evite filmul, pe alții, să te evite pe tine. Dacă nu-ți place nimic, dar absolut nimic, se prea poate ca problema să fie a ta, iar filmul să fie în regulă, nu? Poate ești tu mai al dracului și nimic nu-ți place, poate ești posac din fire, poate la
ursuz în dicționar e poza ta. Eu nu vreau să creadă cineva așa ceva despre mine, drept care o să scriu și de bine despre Domnișoara Christina. E bine că există
Domnişoara Christina. E bine fie și din simplul motiv că ne amintește că nu există film pe lumea asta, fie el oricât de slab, pe care o parte din bloggerii români să nu-l proslăvească, dacă le iese și lor ceva sau, și mai grav, din convingere. Iată, de pildă, ce scria Iulia Dromereschi de la filme-carti.ro în luna iunie, după proiecția de la TIFF:
Am avut ieri ocazia de a viziona un film închegat, cu substanţă, beneficiind de participarea a trei generaţii de actori, fiecare aducându-şi aportul şi cinstindu-şi arta cu o ofrandă pe măsură. (…) Firul narativ este simplu, uşor de urmărit, însă prezentat într-un dans alegoric de lumini şi umbre care dă naştere unei sumedenii de întrebări şi speculaţii. (...) Dacă vi se oferă ocazia, mergeţi să vedeţi Domnişoara Christina. Fără să exagerez, bănuiesc că ar avea un succes nebun în cinematografele americane; în fond, însumează fastul şi decadenţa unei epoci apuse, credinţele şi superstiţiile din popor, tragedia unor tineri prinşi într-un joc al supranaturalului aflat mai presus de înţelegerea lor – totul în imagini şi culori sublime. În plin boom al filmelor cu vampiri, vârcolaci şi creaturi supranaturale, Domnişoara Christina s-ar înscrie ca o capodoperă a genului, cu o viziune mult superioară unei întregi armate de filme pentru publicul pre-adolescent. După care îi acordă capodoperei un meschin 7 din 10.
Mai generoasă, dar și mai ermetică în exprimare se dovedește a fi Angela Alexandru (anzhelamovies.wordpress.com)
:Sorbind toate gesturile și dialogurile descrise în carte pentru a le orândui cu migală în scenariu, Maftei pășește pe un teren primejdios (transpunerea va diviza publicul care fie o va urî, fie o va aclama) dar dovedind fidelizarea dialogurilor, prudența camuflează alte tertipuri inutile. O introducere magistrală într-un peisaj glacial al singurătății. Superbă deschiderea filmului într-un cadru alb, cenușiu, întunecat și apăsător. Pentru mine, imaginea a fost percepută ca o aluzie la starea interioară a protagonistului care rătăcește pe holurile casei asemenea unui fantome familiare. Procedeul artistic foarte bine instrumentat de regizor este tăios, mai ales exprimat de o linie melodică ce ulterior va rula obsesiv, o frântura clasica și duioasă cu ciupituri metalice. (…) “Domnișoara Christina” îngroașă decent linia filmelor românești de calitate lansate anul acesta. Eu aș fi zis că îngroașă indecent linia filmelor extrem de proaste lansate anul acesta, dar cine sunt eu să mă pronunț, când nici n-am obiceiul
de a
scrie măcar din când în când cu bold?
Ca să nu existe discuții, Cristina Zaharia de la port.ro pune punctul pe i din prima
: Un lucru e clar de la bun început. Alexandru Maftei face istorie. El realizează acum un reuşit film fantastic cu accente horror, cu efecte şi montaj de sunete care dau suspans şi te ţin în tensiune de la început până la final, aşa cum nu s-a mai făcut în cinema-ul românesc. (…) Scenografia foarte îngrijită, efectele speciale digitale, mişcările lente de cameră, muzica plăcută şi laitmotivul filmului îţi focalizezază atenţia pe povestea strigoiului îndrăgostit. (…) Imaginea, frumoasă şi clară, cu dificile filmări de platou, de interior, în spaţii mici, face minuni în special când e vorba de prim-planuri. Ioana Anastasia Anton, ca logodnică speriată, manipulată, sacrificată familiei, cu figura ei angelică şi, mai ales, Anastasia Dumitrescu, interpreta personajului din titlu, de o frumuseţe hipnotică, aşa cum şi trebuie să fie eroina sa, luminată blând de o fluorescenţă rozalie, plac în fiecare cadru. Scena cu "Domnişoara" din profil, când se apleacă peste biata victimă ameţită, cu părul lung, negru, pe spate, poate să rămână una de antologie erotică. Aici sunt de acord, dacă prin erotism înțelegem amândoi revista Playboy, ciorapi cu plasă și videoclipuri cu manele.