„În caz de pericol, trageţi semnalul de alarmă!” — sunt avertizaţi călătorii ce folesesc unele vehicule de transport în comun.
Considerând tranziţia actuală ca pe un astfel de mijloc, Mircea Daneliuc nu ezită să facă din opera sa un semnal menit să atragă atenţia. Să înspăimânte şi — eventual — să trezească. De aceea, situaţiile imaginate sunt deliberat şocante, iar concluziile avansate de autor depăşesc uneori sfera verosimilului, percutând direct în aceea a plauzibilului.
Mulţi au considerat acest Pat conjugal ca fiind un film cu o accentuată încărcătură politică. Senzaţia a fost favorizată dacă nu chiar provocată de vâlva publicitară pe care a stârnit-o spectacolul de gală, programat la Sala Palatului din Bucureşti, fix în 26 ianuarie, eveniment botezat de către organizatorii săi drept „Odiosul jubileu” şi „Ziua dictaturii — ediţia I”.
Sunt de părere că filmul depăşeşte — cu mult şi în mod benefic — limitele conjuncturale specifice unei circumscrieri doar în planul alunecos al politicului. Fără găselniţe uşoare sau şopârle inutile (şi, prin natura lor, minore) Patul conjugal ţinteşte un nivel al actualităţii mult mai profund şi, de aceea, mai grav. Starea de convalescenţă, ori de agonie morală a societăţii româneşti post−ceauşiste îi declanşează cineastului o viziune puternic distorsionată în plan formal şi înfricoşătoare în fond.
Există în acest demers, ce reclamă în mod imperios renaşterea naţională, două domenii — filmul şi cartea — cu care Daneliuc (se) joacă, reuşind să-şi structureze propria lui realitate. Care, în bună măsură, este şi a noastră.
Iniţial, cel dintâi este abordat la nivelul său periferic. Administratorul unei săli sordide de cinematograf, aflată în curs de lichidare (sau, mă rog, de reprofilare spre activităţi mai rentabile) ne introduce, pas cu pas, în ceea ce ar trebui să însemne universul unui veritabil film de groază. Inspirat şi aspirat din substanţa terifiantă a realităţii înconjurătoare, acesta se propagă apoi, poluant şi devastator, spre matca originară, cea care l-a (de)generat. Lumea de dincolo de ecran se multiplică şi se amplifică malign, la propriu, dar şi la figurat, interferându-se tot mai mult cu coşmarul şi împroşcând ulterior cotidianul, la rândul său halucinant.
Cât despre al doilea domeniu (cine are carte, are parte, nu?) el devine o miză strâmbă şi aberantă. Volumul de opere alese, cu pretenţia de sinistră futurologie („The Future of Romania”) ajunge o marfă aducătoare de profit, adică un mijloc specific economiei de piaţă balcanizate, ba chiar caricaturizate prin însuşi substratul ei original, mercantilo−ideologic. Într-o lume complet debusolată etic şi existenţial, elucubraţiile ceauşiste ajung nu doar să se confirme, dar şi să-şi dobândească un bizar preţ ce va condiţiona direct satisfacerea unor pofte, pe cât de primitive, pe atât de ridicole în modul lor de manifestare.
În epilog, personajul din coşmarul matern (blestem sau premoniţie? aici ar fi de cercetat cheia freudiană a cazului) ajunge totuşi să se nască. Dacă tot n-a mai fost victima libertăţii de a avorta, dar nici a idealului părintesc de a-I vinde pe valută, monstrul re−produs de somnul na (sau ra-) ţiunii ajunge, în viziunea apocaliptică a lui Daneliuc, să populeze catacombele grandios−meschine înşiruite, în paragină, pe celebra arteră denumită „Victoria Socialismului”. Şi nu doar să populeze, ci să şi procreeze, ceea ce ar însemna proliferarea biologică a trogloditudinii ajunsă la apogeu.