Descins din stirpea negativismului și absurdului ionescian, Daneliuc își recrutează situațiile și personajele din cea mai concretă realitate diurnă. Așezată sub lupa unei lucidități îndurerate, „panorama” mobilă și imobilă lunecă spre grotesc, autorul cenzurând cu premeditare orice urmă de emoție. Nu-și pierde capul cu sentimentele. Privirea sa potențează ridicolul indiferent de direcția în care pendulează povestirea: spre deriziune sau gravitate. Efectul, este pe cât de dizgrațios pe atât de autentic. Rezultă „marea lehamite”, starea generală a personajelor, care dă și titlul filmului, îmbrățișând într-o atotcuprinzătoare acoladă substanța existenței.
Numeroși mari creatori se simt stimulați de exasperare. Daneliuc face parte din această familie. În seara premierei bucureștene, la Sala Palatului, regizorul s-a adresat celor peste 5.000 de spectatori, spunând: „Fac filmele unui om disperat”. Seva operei lui Daneliuc stă și în luciditatea și sinceritatea talentului său. Aceleași atribute îi definesc autoanaliza, continuată astfel: „Speranța este o stare extrem de pernicioasă, pentru că e parșivă, invitând la așteptare, în opoziție cu disperarea care este o stare activă, invitând la acțiune”.
Regăsim în mai toate filmele sale (...), ca și acum în Această lehamite — pecetea dinamicei disperări ce captează cu fiecare secvență viața în accelerație, scoțând la suprafață din împrejurări dramatice, un comic frust și mustos. Spun cu fiecare secvență pentru că regizorul domină mai puțin structura dramaturgică în ansamblu, reînnodând cu fiecare episod dialogul cu spectatorul. Secvențele trăiesc în sine și pentru sine, împiedicând programat o implicare afectivă cursivă față de destinul personajelor. Acțiunea demarează, oricum, de la un experiment absurd pentru gândirea comună: devenirea unui foetus până la nașterea ființei vii în și din pântecul unei femei moarte (câte mari descoperiri nu au fost precedate de experimente absurde?). Nu cred că spectatorul urmărește însă cu sufletul la gură rezultatul acestei experiențe, cum nu cred că este interesat de dilema reîncarnării femeii moarte în fătul ei sau într-altul; probabil că nici nu palpită alături de împlinirea sau neîmplinirea iubirii dintre doctoriță și turbulentul ex-alpinist. Negând regulile dramaturgiei clasice, Daneliuc optează pentru un puzzle condus cu un tonus mereu în alertă întru investigarea unei societăți debusolată de tranziție. Stări și situații de-a dreptul rocambolești (scene erotice anunțate prin repetatul gest al scoaterii chiloților, dar rămase mereu neînfăptuite; sau rezolvarea pudic-romantică a singurei scene de amor, când doar talpa goală a eroinei văzută prin parbrizul mașinii, indică acțiunea; sau momentul aproape burlesc al schimbării becului etc.) sunt excelent articulate, evident, încă din faza de concepție a filmului. Cine l-a văzut la lucru, știe că Daneliuc este unul dintre acei aleși cineaști care își premonteaza mental filmul chiar pe parcursul filmărilor.
Ca orice mare cineast, Daneliuc caută să-și asocieze colaboratori de prim rang. Florin Mihăilescu și Horea Murgu vizualizează și, respectiv, sonorizează mediul și atmosfera ca adevărați creatori; de asemenea, Melania Oproiu la masa de montaj; sau Gabriela Nicolaescu și Mircea Rîbinschi cei ce au dat expresie intențiilor regizorale prin costum și decor.
Interpreții au fiecare strunele potrivite pentru a da credibilitate eroilor. Horațiu Mălaele, într-un soi de pragmatic filosof al străzii, este capabil de o asemenea concentrare încât degajă un flux hipnotic cu fiecare gest sau privire. Cecilia Bârbora, „antiseptică și frigidă” cum o definesc replicile partenerului pe ecran, practică un joc alb, potrivit acestui tip de personaj, susținut cu o maximă flexibilitate în meandrele sale sufletești. Cu acest prim rol de mare întindere pe ecran, Bârbora se impune ca vedetă și ca actriță. Și desigur, Dinică — imparabil și imbatabil — este un puternic atu în favoarea acestei comedii... anarhice. În sfârșit, Ana Ciontea — umbra de pe lumea cealaltă (Daneliuc se conectează la longevivul filon al oamenilor invizibili, reveniți în modă) compune singurul personaj menit a fi atașant prin neputința de a comunica cu ceilalți, este totodată și personajul vitregit de o partitură artificios ancorată în desfășurarea acțiunii. Am remarcat și lipsa unei finalități dramaturgice a hobby-ului eroinei de a scormoni prizele cu degetele... Sunt câteva din argumentele care mă fac să regret absența unui dramaturg în lista colaboratorilor. Ma gândesc la un dramaturg de talia regizorului. Dar să fim drepți, unde să-l găsească? În schimb, Daneliuc își ia o strălucită revanșă ca dialoghist. Rar găsim în filmele românești replici atât de suculent caracterizante. Un compendiu al acestora (ca și al celor din Patul conjugal) ar face o percutantă schiță de portret a stării de spirit a societății românești, la ceasul de azi. Daneliuc cunoaște această lume, vibrează la pulsul străzii și lasă impresia că, asemenea personajelor sale, tinde să evadeze din ea. Dar, cu cât o dorește mai tare, cu atât se simte mai legat de ea, poate chiar mai responsabil.
O performanță asemănătoare a atins-o mult hulitul și mult apreciatul regizor britanic Lindsay Anderson. Și dacă englezii, cu un nod în gât, au acceptat Britannia Hospital care, parcurgând claviatura de la satiră la grotesc, demantela la toate nivelele societatea britanică contemporană (și doar nu era în tranziție), de ce nu am recunoaște și noi că Această lehamite este un „Romania Hospital”, o radiografiere sarcastică, dar nu lipsită de... certitudinea speranței, a societății noastre de azi. Gravitatea enunțurilor nu blochează divertismentul. Dimpotrivă, îl stimulează. Dovadă, și succesul de public care recepționează exact „mesajul” autorului.