M-am apropiat de cinematograf printr-o întâmplare agreabilă a tinereții și, cu toată ingratitudinea îndeletnicirii de scriitor de scenarii, am rămas legat trainic de această artă care, atunci când încetează de a mai fi doar un prilej de destindere grațioasă sau emotivă într-o sală cufundată brusc în întunericul familiar, este un lucru serios și grav, cu nimic mai prejos, dacă nu lipsește talentul, ca poezia și proza. Destul de complicată, desigur, încercarea de a-i dezamăgi măcar din când în când pe iubitorii fățiși și ipocriți ai spectaculosului de duzină, ai insolitului căutat cu lumânarea, ai aventurii infantile, ai lacrimogenului și ai superficialității crispate de prețiozități intelectuale, dar — la drept vorbind — merită făcută. Din acest punct de vedere Filip cel Bun n-a fost un film ușor. Nici pentru mine, nici pentru regizorul Dan Pița și nici pentru directorul Casei de Filme Trei, Eugen Mandric, care l-a produs; în ceea ce mă privește m-am consolat cu speranța că numai mediocritatea trezește indiferență și compasiune. Dar poate că mult mai multă însemnătate decât evenimentele mari și mici legate de realizarea unui film are faptul că filmul este acum gata pentru confruntarea cu cei care, în ultimă instanță, ne justifică munca și încordarea: spectatorii.
Se mai cuvine, desigur, adăugat pe pliantul de față mai puțin dedicat confesiunilor revelatorii, cât incitării curiozității pentru un film de actualitate, un gând de sincera recunostință pentru cei care, înainte de a se convinge că munca și talentul lor nu se vor irosi — și mă gândesc la operatorul Florin Mihăilescu, la scenograful Virgil Moise, la actorii Mircea Diaconu, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu, Vasile Nițulescu, la toți ceilalți ― au început prin a crede în adevărul și în viața generoasă a celui numit Filip cel Bun.
