Se întâmplă în viața unui critic ca anumite filme să fugă pur și simplu de el. De puține ori mi-a fost dat să ratez sistematic o proiecție precum acest E pericoloso sporgersi. L-am scăpat la Costinești, așijderea la Paris, nu mi-a fost dat să-l apuc la Institutul Francez, necum la gală, dar, ce recompensă: îl văd acum, la Scala, la aproape două săptămâni de la premieră, în mijlocul unei săli aproape pline, la ora 11,00. Se râde când trebuie, se tace când se cuvine. Nu iubesc ierarhizările. Cu toate acestea, dacă cineva m-ar întreba care anume dintre filmele noastre postrevoluționare răspunde speranțelor într-un nou cinematograf, debutul lui Nae Caranfil s-ar afla în top. Un tânăr abia trecut de 30 de ani (la data când s-a apucat de lucru), cu un aer înșelător sfios, aduce într-o profesiune cu mințile sucite de năvala istoriei, a politicului, seducția privirii, care, înainte de orice, se revendică de la cinematograf. S-a scris din belșug în presa franceză, și nu numai, despre farmecul filmului său, despre umorul subțire, savoarea personajelor, despre îndrăzneala viziunii narative oarecum poliedrice, pe urmele unor modele clasice cărora însă abia le simți adierea. Am aderat la toate acestea fără a găsi că filmul și-a epuizat înțelesul. Cuceritoare mi se pare a fi în E pericoloso sporgersi inteligența jocului dintre ordine și dezordine, Tot sistemul de pârghii este gândit în funcție de aceste idei, cărora nu li se spune pe nume decât în glumă, la militărie. Începând cu construcția povestirii, nimic nu este lăsat la întâmplare: întâlnirile succesive ale celor trei personaje - liceana, actorul, soldatul - sunt minuțios ritmate, ordonate. Spațiile sunt și ele ale ordinii: școala, teatrul, cazarma. Istoria, „vremile” aparțin acelei ordini care ne-a mutilat viața. Este de ajuns însă o mică dereglare de sistem și totul alunecă într-o dezordine derizorie. Pe scenă eroii unei piese cu uteciști se bat cu pumnii în piept. În culise se ascultă „Europa liberă” și, când un buton prost apăsat lasă să pătrundă în sală cunoscutele acorduri ale Rapsodiei Române, cade și replica nefericitului protagonist: „Marcela, sunt membru al Partidului Comunist”... Spectacolul trebuie să continue, nu? Dincolo de nonșalanța, de fluența muzicală a întâmplărilor de pe ecran, se ghicește ochiul scrutător al cineastului. lubirile adolescentine sunt fragile, dar nu mediocru-sfidătoare, pe gustul zilei. Prieteniile, cazone sau nu, sunt alunecoase, în doi peri, dar bășcălia este subminată de o tandrețe căreia pe drept cuvânt i s-a spus că se trage din Jiri Mentzel. Alegându-și cazarma ca paradigmă a ordinii și tineretea ca una a eternei dezordini - dincolo de duritatea istoriei - Caranfil a imaginat un final cum puține s-au văzut în ultima vreme: în ziua eliberării plutonul mai beneficiază de instrucțiunile vajnicului comandant („să fiți mândri că..., să nu uitați că, variante oficiale ale inscripției din trenuri, nu vă aplecați în afară, e periculos”...). Băieții merg în rânduri strânse, moș Teacă le mai cere să repete cântecul patriotic „Mândră țară, tânăr colț de rai...”, totul este privit din spate și avem o clipă impresia că mărșăluitorii se vor supune pentru a-i vedea cum, încet, încet, rup rândurile, se răspândesc ca potârnichile. Atât. Undeva îi așteaptă un tren, acel tren care deschide filmul și care este și el un spațiu de joc, ca o contrapondere la zidurile constrângătoare ale cazărmii. Nici o clipă tentația facilă de a ne lua rămas bun de la eroi. Ce vor face cu acest început de libertate ce este a vârstei, nu a destinului? Tăcere. Această tăcere îmi susține îndrăzneala de a folosi, pentru prima oară, fraza cu care exact cu două decenii în urmă Roland Barthes saluta apariția în cinematograful francez a unui tânăr ce avea atunci exact vârsta autorului lui E pericoloso sporgersi: „Cu Nae Caranfil, în filmul românesc pătrunde grația”.
