Cu toate enormele diferențe dintre codurile poetice ale cinematografului și ale literaturii, unele întrebări își găsesc temei în teritoriul ambelor arte. „Dar pentru ce nu învățăm să fim metaforici?” — spune PauI Ricoeur în a sa „Metafora vie”, comentând estetica aristoteliană. „Pentru că — sună răspunsul — a metaforiza bine înseamnă a vedea ce se aseamănă”. Iată o întrebare tranșantă, care mi-a răsărit mai după toate filmele din urmă ale lui Dan Pița, cineastul care — cred eu — „a învățat să fie metaforic”, cu alte cuvinte — să aibă un univers al său ce poate fi uneori o capcană pentru cei care, fără a putea fi cu nimic învinuiți — caută pe ecran, în primul rând, ascendentul narațiunii realiste de tip clasic. Să urmărim tema introductivă: un băiat îmbrăcat în costumul alb, pur, al scrimerului, un altul în hainele mătăsoase ale boxerului — i-am numit pe eroii principali din recentul film Pas în doi, realizat după un scenariu de George Bușecan, în colaborare cu Dan Pița: să fie aceste costumări doar expresia unei funcționalități de moment? Categoric, nu. Regizorul stăpânește, astăzi, cu fermitate instrumentele necesare extinderii câmpului semantic și filmul său, despre chipuri și destine ale unor tineri ai zilelor noastre, obliga la o profundă luare aminte asupra drumului, nu ușor, de aflare a propriei identități, de așezare serioasă în viață. Secvențe scurte, racorduri abrupte fixează cunoștința cu protagoniștii și instaleaza, totodată, presimțirea tulbure că traiectoriile pe care se vor întâlni cei patru — doi băieți și două fete nu vor fi deloc line. Unul dintre ei, Mihai, își rumegă mult, prea muIt, până la marginea nehotarârii, gesturile, erorile. Indecizia lui, Iungul răgaz pe care și-l acordă vor sfârși dramatic, haina albă a scrimerului va fi maculată. Prietenul cel puternic, simulând din timiditate o experiență pe care nu o are, agresiv din stângăcie, va spori, prin vijelioasa sa intervenție, tensiunea încleștatului final. Halatul foșnitor de boxer, costumul alb de sabrer sunt „măști” ce pot amăgi, ca orice mască, ale unor tineri care nu vor însă, câtuși de puțin, să înșele pe nimeni, ale unor tineri care, în Iumea uzinei, printre prieteni, printre străini, vor să fie ei înșiși, să răspundă, pe cont propriu, unor întrebări. Există o presiune a gândului care dă tonul, cheia și farmecul deloc exaltat al acestui film, o presiune în a cărei alchimie cinematografică se împacă multe contrarii; ritmul este, în general, precipitat, dar secvențele sunt legate într-un continuum prin acordurile componistice „la zi” ale lui Adrian Enescu sau aIe unor fragmente din „Creațiunea” lui Haydn, devenite prelungiri, ironice sau neliniștitoare, ale unor sentimente, în cadrul unei strategii muzicale riguroase, ce se insinuează și în succesiunea depIasărilor aparatului de filmat (demonstrație de bravură, dar foarte „la obiect”, a operatorului Marian Stanciu). Povestirea își are reazemul în articulațiile ei de bază, în limbajul confesiv, dar si neîndurător al planurilor apropiate; începutul, însa, îl descoperă pe erou cu o lentoare exasperantă, îl aduce, parcă, dintr-un capăt de lume pentru ca, în final, să-I „împingă”, să-l exileze în același spațiu - refugiu al unui colț de cuIoar invadat de lumini ireale ca într-o ieșire din arenă. Se trage, oare, cortina peste o experiență umană sau doar peste spectacolul acestei experiențe? Fie și numai această întrebare poate justifica filmul care este, deopotrivă, și un recital al unora dintre cei mai înzestrați actori ai tinerei generații: Claudiu Bleonț, Petre Nicolae, Ecaterina Nazare, Anda Onesa.
