Vorbirea noastră cea din toate filmele - Contrapunct

     Am admirat, într-un recent scurtmetraj al Floricăi Holban, intitulat Tinerii noştri părinţi şi închinat constructorilor hidrocentralei de pe Olt, delicateţea unui anumit ritm interior obţinut în urma unui deliberat dezacord dintre imagine şi cuvântul rostit.
     Pe ecran vedeam oameni aspri, cu chipuri brăzdate de încordare, de vânturi, de ploi, căţăraţi la sute de metri ori sfredelind munţii, iar comentariul se mulţumea să reproducă spusele copiilor acelor constructori, băieţi şi fetiţe care vorbeau despre părinţii lor cu modestie şi gratie, povestind tot felul de întâmplări, mai mult sau mai puţin importante în sine, dar care, în orice caz, nu însoţeau cele văzute pe ecran pre­cum o umbră. Tipul de credinţă al cuvinte­lor era altul decât acela de a face plecăciuni în faţa imaginilor, tipul lor de provocare era şi altul decât acela de a se lua la întrecere cu primele. Această modalitate prin care cuvintele sunt, în fapt, solicitate să picure puţină tandreţe peste o realitate mai încordată, să înveselească în modestie un conţinut care, la prima vedere, strigă după superlative sau, în alte ipostaze, să tragă o cortină subţire peste un moment de stân­jeneală, să convertească deruta în poezie, această modalitate abordată frecvent de scurtmetrajul nostru (uneori chiar până la a cădea în manierism, dar asta este altceva) îşi face cu greu locul în filmul artistic. Mai rar se hotărăsc dialogurile să-şi contrazică stăpânul, mai rar îndrăznesc ele pirueta întoarcerii cu spatele la imagine, o întoar­cere formală, pentru că scopul final nu este decât unul de potenţare a încărcăturii afec­tive a secvenţei în sine.
     Îmi amintesc o scenă cu totul şi cu totul remarcabilă din filmul Meandre: femeia şi bărbatul nu mai au nimic să-şi spună dar, pentru a sparge cumva tăcerea, pentru a crea iluzia că mai există, totuşi, un locşor pentru o vorbă care să lege gândurile, eroina, trecând pe lângă pereţii pictaţi ai unei mînăstiri, îi spune, cuminte, celui care o însoteşte: «Uite, ingerul ăsta are două mâini stângi!». A vorbi «alături de subiect», cum se spune, ţine uneori de o adevărată artă a contrapunctului dintre cuvânt şi imagine, menită să nuanţeze adevărul psi­hologic al unui moment. Dacă, uneori, în film, ca şi în viaţă, o situaţie poate fi salvată prin agăţarea disperată de cuvântul potrivit, prin întoarcerea lui pe toate feţele, nu este mai puţin adevărat că şi reversul este valabil: avem nevoie nu numai de vor­bele potrivite, ci şi de cele derutante, străine clipei, ba chiar căzute hodoronc-tronc, dacă este cazul.
     Hanna, eroina filmului Malvinei Urşianu Trecătoarele iubiri îşi maschează durerea angajând cu stewardassa o discuţie despre binefacerile ceaiului de muşetel.
     Şoferul din Cursa, Filip din Filip cel bun, Laura din Ilustrate cu flori de câmp (personaje din filme care s-au distins în peisajul nostru cinematografic din ultima vreme) ne-au reţinut atentia, printre altele, şi datorită delicateţei cu care ştiau să-şi disimuleze propria sensibilitate, să se ascundă în spatele unor cuvinte aruncate la întâmplare, ca şi cum acolo, în spaţiul dintre ele, căruia oricum nu i se acordă prea multă importantă, s-ar putea consuma, cu mai multă demnitate, propriile tristeţi.