Vorbirea noastră cea din toate filmele – Cu Hyperion, redobândim încrederea în cuvintele cele mai obișnuite, capabile să exprime stările cele mai neobișnuite
Înainte de a vedea filmul, înainte de a citi scenariul, mi-a căzut sub ochi o succintă prezentare a
Hyperion-ului realizat de
Mircea Veroiu, după scenariul semnat de
Mihnea Gheorghiu. Suna astfel: «o meditație despre tinerețea pierdută, despre singurătate, despre dragostea imposibilă, despre dragostea mereu posibilă». Din punctul de vedere al cronicarului care și-a asumat riscul de a se întreba în fața fiecăreia dintre noile producții, «dar cum se vorbește în filmele noastre»?, mărturisesc că o astfel de primă cunoștință este de natură să te neliniștească. Care poate fi destinul cuvintelor într-un film ce-și propune un zbor atât de înalt? Desigur, ele ar putea urmări, cu o supusă, ancilară atitudine, mersul ideilor cinematografice; resursele propriei lor energii creatoare sunt însă greu de imaginat. Acum, când imaginile
Hyperionului de pe ecran sunt pe ecranele țării, îmi spun, pentru a doua oară în acest colț de revistă, că unul din rosturile, din multele rosturi ale filmelor care au în ele un grăunte de adevăr, este și acela de a ne aminti legăturile noastre afective cu cuvintele, mai precis starea relațiilor dintre noi și ele. Este cum nu se poate mai îmbucurător ca, în fața unei pânze albe, să aflăm nu numai că ele, vorbele, pot să țină pasul chiar și celor mai ambițioase idei filmice, ci să și primim de acolo, de pe continentui lor de sunete, oarecare vești despre noi înșine, oamenii. Multă vreme, filmele noastre au lăsat impresia uitării acelor credincioase «cuvinte de toată ziua», cum le omagia Rilke, într-un cunoscut poem. Le cântau poeții, dar le nedreptățeau, în chip paradoxal, tocmai cineaștii. Revenirea la sentimente mai bune este notabilă și, cu câtva timp în urmă, subliniam, mai mult decât redescoperirea lor, redeșteptarea dragostei pentru ele. Adaug acum, după acest
Hyperion, redobândirea încrederii în ele. lată, într-un film care se structurează, într-adevăr, ca o meditație despre «tinerețea pierdută, despre singurătate, despre dragostea imposibilă, despre dragostea mereu posibilă», nu lipsesc vorbele la zi, cele care autentifică adevărul că și despre tinerețe — cauză personală — și despre singurătate, medităm tot în mijlocul oamenilor, al prietenilor, al vecinilor, care vor găsi oricând vreme să ni se adreseze: «Bună dimineața, duduie Thea. Ai întârziat Ia birou. Dormi prea puțin. lar ți-ai luat de lucru acasă ?»; cărora le poți spune oricând, în ceasurile de sinceritate: «iartă-mă că te trezesc din somn... fii bun... nu te supăra. Cred că se întâmplă ceva rău cu mine și sunt singură. lartă-mă, dar ești unicul om pe care pot să-I sun... fără să mă jenez... Bine... te aștept».
Tot de pe frontul cuvintelor înhămate la treburile filmului mai aflăm, încă o dată, cu intensitatea specifică peliculei, că într-o ipostază posibilă, scotocitoarea minte a omului contemporan, obsedat de esențe, nu se sfiește să cuprindă în ecuații exacte chiar ceea ce ne place să credem că aparține teritoriilor inefabilului. «Teoria semnalelor figurative, a singularităților» revine în discuțiile eroilor preocupați de taina tainelor, atracția dintre El și Ea sau, ca să folosim o expresie consacrată în vremea din urmă tot de cinematograf, dintre «un bărbat și o femeie». «Când mânuiești idei fragile — spunea Roland Barthes — este greu să folosești o altă sintaxă decât cea rațională». Filmul face față acestei dificultăți nu sfidând-o, ci îmblânzind-o.
În sfârșit, dacă tot ne-am angajat să vedem, în filmul de care ne-am ocupat, un «dătător de vești», trebuie să spun că poate cea mai bună dintre ele este aceea care ne întărește convingerea potrivit căreia, ceea ce numim noi cuvinte mari, adevăratele cuvinte mari și de preț, nu sunt cele pe care le așternem pe drumul dintre noi și ceilalți, ci cele presărate pe calea mai lină sau mai întortocheată dintre noi și noi înșine. În prelungita proiectare a visului Theiei, eroina din
Hyperion, numai în acele secvențe răsar frazele: «iubirea ca și geniul nu are vârstă... ca și moartea» sau «…timpul nu a trecut peste tine, ci pe lângă tine... abia după aceea vom lăsa timpul să treacă peste noi».
Personalitatea umană își are fondul său intangibil, rezerva nesecată a drepturilor de a sta de vorbă cu sine însăși și filmul ne poate aminti, chiar și cu o singură propozițiune, acest adevăr.
