Secretul armei … secrete nu este un musical. Adică acea operetă cinematografică după rețetă hollywoodiană, despre care
Radu Gabrea spunea că și-ar avea rădăcinile în secolul 19, la Iași, datorită lui Avram Goldfaden. Musicalul trăiește prin cântece și dansuri, iar povestea este mai degrabă un pretext construit dintr-o serie de teme și situații adesea previzibile. De altfel, în cinematograful românesc nu prea găsim filme care să se integreze genului. O excepție ar putea fi recentul
6,9 pe scara Richter.
Secretul armei … secrete nu este nici măcar un film muzical, dacă ținem seama de ponderea și rolul celor 14 piese compuse de
Horia Moculescu pe versuri de Aurel Storin.
Poate mai corect ar fi să spunem că
Secretul armei … secrete este un film cu cântece și - de ce nu? – cu cântec.
Cu cântec pentru că era proiectul unui regizor de loc comod, care știa să-și susțină punctele de vedere. Chiar dacă nu era atât de vocal și gata de gesturi spectaculoase ca
Mircea Daneliuc, în sufletul lui
Tatos mocnea nemulțumirea. Intenția lui de a face un film pornind de la “Sânziana și Pepelea” de Vasile Alecsandri era mai veche. Scenariul se numea “Feriți-vă de zmei”și a fost propus încă din 1983 Casei de filme Patru, dar respins de forurile decidente. Le era teamă de acest basm-fantezie care în varianta Tatos putea ascunde subtexte nebănuite, chiar dacă în aparență era o pledoarie pacifistă. Dar, în același timp, vorbea despre un împărat (deci conducător de țară) nebun, autoritar și discreționar înconjurat de sfetnici lingăi, tâmpiți și nepricepuți. În 1987, anul intrării filmului în producție, când se sufla și în iaurt de teama Cabinetului 1 și, mai ales, a Cabinetului 2, orice posibilă trimitere la starea de fapt din România trebuia îngropată adânc. Regizorul era conștient de acest lucru: “Se cuibărește în mine teama că voi avea multe probleme cu acest film. Situația se înrăutățește din zi în zi, oricât ai vrea să fii de precaut, ceva tot seamănă și face aluzie la ceea ce se întâmplă aici. Mi-e teamă că n-or să înghită formula”.
Nici forma propusă (Tatos însuși o consideră “o haină specială”) nu era liniștitoare. Chiar dacă în această perioadă (1986-87-88) se mai fac și alte comedii, unele dintre ele muzicale (
Cucoana Chirița,
Chirița în Iași,
Zâmbet de soare ș.a.) nebunia acestui proiect e de natură să sperie “forurile”. Acestea chiar îi propun și o altă variantă de a-și continua cariera, o comedie muzicală de Elly Roman, intitulată “Locomotiva”, despre inaugurarea primei linii de cale ferată din România: București-Giurgiu. Tatos lucrează la cele două scenarii în paralel și totodată transformă “Feriți-vă de zmei” într-o piesă de teatru în speranța că va fi pusă în scenă în Germania cu ajutorul prietenului său, scenograful
Helmuth Sturmer, director la Teatrul din Ulm.
E relativ ușor de încadrat
Secretul armei … secrete într-un gen. El ar fi – comedie parodică. Filmul păstrează toate personajele din basme (Împăratul, Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Zâna Bună, Fomilă, Setilă etc), chiar dacă sunt botezate altfel, precum și unele situații tip ca pețitul fetei de împărat și probele impuse pețitorilor pentru a fi departajați, sau furatul fetei de către zmeul care se îndrăgostește de ea și strădania Voinicului de o recupera. Tatos le folosește ca pe un recipient în care mixează tot mai vârtos, pe măsură ce povestea înaintează, cele mai fanteziste soluții. Inventarierea exhaustivă a lor e aproape imposibilă. Anacronisme (microfoane, televizoare, labele de cauciuc din picioarele Zânei), deghizări (Zmeul cel mai zmeu e când șoarece, când pasăre; Spaima se îmbracă și se coafează ca fata împăratului) care conduc evident la qui-pro-quo-uri; lovituri de teatru demne de o telenovelă (Frumoasa nu e fata împăratului, ci o biată orfană găsită); urmăriri ca în filmul mut și atitudini de dive hollywoodiene din anii 30 (Spaima apare în chip de Marlene Dietrich); referiri la inconturnabilul Dracula (Zmeul are dinți de vampir); panseuri de Gâgă (“Decât să ne urâm, mai bine să chefuim”) alături de adevăruri grave (“Cu cât e mai barbar un război cu atât mai sfântă trebuie să pară cauza lui”); citate din poezii pentru copii (“Un pitic într-un ibric”) sau pentru adulți (“Când plouă aveți canadiană nouă”); transpuneri ale unor bancuri uitate (fantomele cu cearceafurile în cap încolonate în tăcere); urlete de galerie Rapidistă (“Hai Voinicul! Hai Voinicul!”); calambururi ( “- Să fie înecat îndată!” “– În dată sau în apă?”); ironii la adresa Institutului de teatru (“La următorul concurs vom suprima proba de recitare”). Peste toate plutește absurdul de tip caragealean (“Detest tăițeii, dar iubesc libertatea”), iar Tatos pare a vorbi satisfăcut prin intermediul Frumoasei: “E mai rău ca la un bal mascat!“
În tot acest vârtej muzica, și ea de o varietate năucitoare (marșuri, rock, lirică, etc), are un rol bine determinat. Acela de a defini personajele - “Bei, și bei și bei“ cântă Gâtlej-Uscat, în timp ce Burtă-Verde îi replică “Mai pune, mai pune, mai pune, o ciorbă, o fleică, o turtă, la mine, la mine, în burtă!“ - și stările lor sufletești – îndrăgosteala Zmeului, recunoștința Zânei, disperarea Voinicului în căutarea Frumoasei. Cântecele extrem de scurte au rolul de a introduce secvențele și nu de a li se substitui, sunt un accesoriu și nu un element constitutiv. De altfel, concepția lui Tatos despre gen e că “nimeni nu mai vine la un film muzical ca să asculte muzica, iar aceasta trebuie scrisă ca să slujească textul și nu invers”.
