Care să fie oare secretul succesului filmului
Secretul armei... secrete? Secretul
Secretului... se ascunde, în primul rând, în alcătuirea echipei — de la protagonişti la figuranţi, de la operator la maistrul de lumină, de la scenograf la butafori, de la pictoriţa de costume la croitori, de la compozitor la inginerul de sunet, de la monteur la etaloneur. Odată „armata” constituită, a urmat, probabil, familiarizarea cu stilul parodic al partiturii, al fanteziei filtrate inteligent prin prisma (auto) ironiei. Aici experienţa teatrală i-a venit în ajutor autorului total
Alexandru Tatos care modificând traiectoria în registru grav a filmografiei sale, a ambiţionat şi reuşit o insolită acoladă între.... basm şi commedia dell'arte, reînviind starea de graţie a artiştilor de odinioară, maeştri ai naturaleţii şi spontaneitaţii, ai improvizaţiei şi inventivităţii, extinzând atmosfera de efervescenţă la întreg grupul de creatori. Reunită astfel, energia fiecăruia a determinat un perpetuum mobile cinematografic: reacţiile de haz şi vervă se produc în lanţ, potenţându-se unele pe altele, în geometrică progresie, pentru cocteilul echivocului comic mobilizându-se tot arsenalul tropilor ambiguităţii şi ai satirei. Pus la punct, mecanismul acesta a funcţionat ireproşabil servind prompt şi eficace naraţiunea filmică.
Scenariul desferecă unele din regulile de bază ale morfologiei basmului, depistate nu atât în structuralistul demers analitic şi istoric al lui V.I. Propp, cât mai degrabă în „Estetica...” lui G. Călinescu, cel care afirma că „misteriosul poematic”, esenţa basmului — această „oglindire a vieţii în moduri fabuloase” — constă într-un tablou al existenţei „uneori cu intenţie umoristică explicită, prezentat ca o «minciun㻓. Filmul debutează într-o „hazardată” notă de... falset. Într-o atmosferă fals terifiantă, Marele Sfetnic (un
Dem Rădulescu fals chilug vanitos, în costum de veac medieval — togă neagră, albă coleretă plisată şi... umbrelă, altfel „neschimbat”) îşi muştruluieşte pseudo-serviciul secret alcătuit dintr-o... statuie „ascultătoare”, un supraponderal amoraş (Tudorel Filimon), o orfelină depăşită-n vârstă (Anda Caropol) şi un panglicar ce n-apucă nici măcar să fie coţcar (Mihai Gruia Sandu). Obiectivul e dublu: sunt căutaţi şi Voinicul voinicilor („asul” junilor primi cinematografici,
Adrian Păduraru, cu şăgalnicul sau zâmbet, de astă dată furişat pe sub o mustaţă „pana corbului”), şi Zmeul zmeilor („veteranul” comediei — şi nu numai,
Mircea Diaconu, în contre-emploi de... subtil tembelism, nici pe departe fioros, cât copios de hazos, în volutele sale de la candoare la „teroare”). Cele două afişe „clasice” de tip „Prindeţi şi arestaţi” nu pregetă şi încep să... cânte, timp în care „curge” şi genericul filmului. Din zborul melodiei acestui duo se reţine atât sâmburele conflictului, cât şi morala întregii poveşti: spiritul sau mai bine zis meteahna belicoasă se cere înfierată şi eradicată, mai ales că proliferează aberant, la nivel de stupiditate generalizată! De remarcat că muzica lui
Horia Moculescu reprezintă chiar portativul acţiunii, iar versurile lui Aurel Storin tot atâtea trambuline de salt în idee.
Replicile îşi au şi ele dubla funcţie de comunicare la propriu, dar şi la figurat, jonglând cu paradoxuri şi calambururi, disimulând ironii de mai mare sau mai mică substanţă. Se uzează de... erudiţie pe înţelesul şi al spectatorilor de grădiniţă, şi al părinţilor, pentru cei dintâi abc-ul basmului, pentru ceilalţi — de exemplu — episodul cu raţa troiană ce va pieri într-o pălălaie de tragică amintire şi perspectivă, din cenuşa ei renăscând strigoi îndârjiţi întru distrugere. Grila modernizării vizează deopotrivă fenomenul punk la capitolul vestimentar şi divertisment disco sau mania achiziţiilor „de valoare” kitsch precum interiorul locuinţei Zmeului, imaginate în chip de submarin navigând pe loc într-o mare subterană de... sare. Salina oferă un cadru inedit atât pentru temniţe şi acareturi, cât şi pentru „un colţ de rai”, tărâmul Zânei Lacului, învăluită într-o lumină gingaşă, cu irizaţii de curcubeu care întăresc realitatea... iluziei,
Emilia Dobrin Besoiu fiind un soi de Auroră, cu nostalgie pentru copilărie, nevinovat dar plictisitor cusur, amendat ca atare chiar din filmare. De altfel, una din performanţele multiple ale operatorului
Vivi Drăgan Vasile, care şi-a strunit camera de luat vederi după ritmurile alerte în care evoluează eroii, este şi aceea de a le fi venit în întâmpinare actorilor la (auto)caracterizare prin gramatica unghiurilor de filmare, atent şi la nuanţa mimicii şi la viziunea de ansamblu, în racursi sau în plonjeu, după caz.
Purtând... maiestuos o imperială perucă de Ludovic, mânuind dexter şi bastonaşul scărpinător aferent,
Victor Rebengiuc, Împăratul, siderat sardonic şi cu o demenţă... condescendentă, îşi consumă avântul războinic în detonări spectaculoase şi alambicuri fumegânde, îşi uită de copila înfiată, dar plănuieşte ca fericirea ei să-i fie pretext de noi conflicte armate, se înfurie la bucurie şi se entuziasmează la necaz, perorează conducându-şi oştirea dezordonată de zurbagii vii sau în fază de... fantome revanşarde. Descinşi direct din poveste, Burtă Verde, fost Flămânzilă, şi Gâtlej Uscat, cândva Setilă, au intrat în pielea actorilor
Mitică Popescu şi
Horaţiu Mălăele, grimaţi şi ei în alb clovnesc, atingând însă apogeul insinuării în grotesc odată cu substituirea „identităţii” antagoniştilor veri, Spaima şi Zmeul. Tandemul acestora,
Carmen Galin – Mircea Diaconu, face deliciul prim planului, actorii şlefuindu-şi personajele în complicitate cu ridicolul, cu o teribilă risipă de ingeniozitate, prezentându-le mai întâi asemeni cu „efigiile” binecunoscute: zgripţuroaica pe coadă de mătură, diabolicul vampir de sorginte frankensteiniană, răpitor şi plurizburător, dar mai ales... sâsâit. Cei doi sunt înfăţişaţi şi în varii ţinute „domestice”. Ea, o Miţa Baston cu moaţe şi mitene, călcând şi drăcuindu-l pe el, verişorul ageamiu, în halat de mătase, cântându-şi amorul nefericit pe strune de... viola da gamba. Sau mimând snob comportamentul nipon, el în chip de judocan la... jocurile mecanice, ea gheişă fără pretendenţi. Sau, culmea distincţiei parvenite, el fanfaron în frac ţintat, ea costumată în sexy vedetă de cabaret. Ambiţia de a-şi satisface orgoliul de îndrăgostiţi la prima vedere (una din n situaţiile răsturnate ale acestei lumi pe dos), îi obligă şi pe ei la deghizări, obsedaţi să iasa învingători şi în turnirul dragostei, nu doar în bătălia cu arma secretă care face ravagii în propriile tabere căci trage... înapoi, pierderile reciproce echivalând, în ultimă instanţa, cu... autodistrugerea inerentă oricărei conflagraţii.
Cum e şi firesc, intrând mai puţin în colimatorul deriziunii, „pozitivii” se evidenţiază prin tradiţionale atribute. Voinicul e curajos şi isteţ, chiar dacă are un moment de... imprudenţă când pierde fluieraşul fermecat fără de care, se ştie... Frumoasa
Manuelei Hărabor e o blondă aurie, înveşmântată în rozaliu, naivă şi cochetă, sfioasă, dar şi năbădăioasă, intransigentă, dar şi credulă.
Până şi discrepanţa dintre „obiectivitatea” incontestabilă a imaginii cinematografice şi caracterul neverosimil al evenimentului „fabulos” e speculată drept contrast comic. Scenografia lui Mircea Neagu, încărcată barochist cu o multitudine de „semne” mai puţin „cabalistice” şi mai mult persiflând habitudini ale prezentului, are o fascinaţie senzorială, o exaltare humorală, omogenizând ambianţele decorului construit — căruia îi e insuflată viaţă prin iluminări speciale — cu cele naturale — cărora li se aplică un tratament de artificializare — o ninsoare la comandă sau un plafon de nori ad hoc.
Montajul, strâns, alert, intercalează ca o paranteză autozeflemistă imagini pe monitoare tv de la un punct de supra-control ce-şi asumă, în momentele de paroxism, şi funcţia de diriguire. În conformitate cu principiul bergsonian al „bulgărelui de zăpadă”, acumulările ilariante introduc repere cotidiene în enumerări faptice de factură magică, operând cu eleganţă transferul de la colosal la derizoriu, bagatelizând grandiosul şi supradimensionând insignifiantul.
În ton de farsă, căci tipurile sunt de un comic absolut, situaţiile burleşti, soluţiile groteşti, iar limbajul eufemistic, se atacă osificarea şi rutina, opresiunea şi prejudecata, teama şi apatia, laşitatea şi prostia. Probatio per absurdum, dar cu... happy-end: răufăcătorii dispar în neant şi lumea rămâne a îndrăgostiţilor şi a copiilor.
Arma satirei s-a dovedit încă o dată imbatabilă: iraţionalitatea războiului a fost redemonstrată, impunându-se de la sine legitimitatea păcii.
Refăcându-se lungul drum al basmului către cinema, a rezultat o inedită sinteză psiho-socio-umană, cu poligeneză evidentă dinspre tradiţie, realitate şi anticipaţie, într-o contaminare de parodie şi musical. Un film de Alexandru Tatos!
