Pentru spectatorul român (în special tânăr) sintagma „thriller politic", folosită intens în campania de lansare a acestui nou film de
Tudor Giurgiu, înseamnă acele producţii americane despre comploturi vizând eliminarea unor personaje cu rol decisiv în politica naţională sau internaţională. Publicul cu vii amintiri cinefile din anii '70 se gândeşte şi la acel cinema european care împrumuta convenţii ale genului policier pentru a demasca practici corupte „la vârf", sugerând omniprezenţa lor în structura sistemului. Cineaştii italieni mai ales s-au specializat atunci în pelicule de acest tip, care satisfăceau gustul pentru suspans al publicului, încercând în acelaşi timp să facă apel la conştiinţa lui civică prin demascarea infiltrării generale a Mafei în politică, justiţie, adminstraţie, economie. Nume precum Francesco Rosi (
Cazul Matei), Elio Petri (
Anchetarea unui cetăţean mai presus de orice bănuială ,
Clasa muncitoare merge în paradis), sau Damiano Damiani (
Mărturisirile unui comisar de poliţie sau
De ce este ucis un magistrat) sunt asociate cu popularizarea thrillerului politic, deseori inspirat din cazuri reale de corupţie sau crimă politică. Şi în cazul producţiilor americane, dar şi al celor europene, profilul eroului este deseori de tipul „unul singur contra sistemului".
Aparţinând acestei familii de filme,
De ce eu? ar putea genera un nou trend în peisajul cinemaului nostru, mai ales că realitatea livrează, generos, din păcate, subiecte foarte tentante pentru asemenea naraţiuni cinematografice. Da la un caz real s-a pornit şi la scrierea acestui scenariu, inspirat din drama mult mediatizată a procurorului Cristian Panaint care s-a sinucis în 2002,la numai 29 de ani. Relaţia dintre gestul său extrem şi felul cum a gestionat o anchetă, sfidând presiunile superiorilor ierarhici, este examinată şi judecată în povestea care urmăreşte atent ultimele săptămâni din viaţa personajului.
Autorii scenariului (regizorul Tudor Giurgiu împreună cu Loredana Novak) s-au documentat îndelung în privinţa „cazului Panait" şi au refăcut traseul eroului căzut în dizgraţie şi în depresiie cu intenţia clară de a evidenţia legăturile dintre justiţie şi comanda politică... Personajele deseori evocate în anchetele jurnalistice (procurori, miniştri, politicieni) sunt destul de uşor de recunoscut sub nume schimbate. Chiar şi numele procurorului sacrificat este schimbat devenind Panduru (poate fi o reverență la adresa operatorului
Marius Panduru care semnează imaginea de excepţie filmului). Deşi încorporează multe detalii concrete ale poveştii reale (printre care locaţii autentice frecventate de erou, de la Facultatea de Drept la clubul preferat),
De ce eu? nu optează pentru formula docu-dramei, ci pentru ficţiunea tradițională, cu tipar narativ clasic.
Asistăm la o poveste cu evoluţie clară în relaţia cauză-efect, angajând personaje cu scopuri şi arce de evoluţie conturate. Se verifică din nou eficiența acestei structuri narative în activarea empatiei spectatorului faţă de eroul principal. Alegând tonul relatării sobre, filmul descrie riguros traseul lui Panduru până la deznodământul fatal: acesta începe cu trimiterea junelui magistrat la Oradea pentru a ancheta un procuror acuzat de corupţie, Lecca (avatarul lui Alexandru Lele) şi se încheie simetric, prin transformarea lui Cristian în acuzat într-o altă anchetă.
Pe seriozitatea, angajamentul etic și dorinţa lui de afirmare (vecină cu arivismul) mizează şefii lui care îi încredinţează, la numai 29 de ani, un caz răsunător, cu implicaţii politice la vârf. Incriminat de abuz de putere, procurorul orădean se apără vehement, acuzând „instituţia supravegherii" (implicarea unui serviciu secret al procuraturii desfiinţat între timp) amintind că a deranjat mafia locală a traficului cu motorină, condusă de chiar fiul prefectului. Lansat în arenă, junele procuror nu e slăbit din ochi de şeful ierarhic (fals bonomul Mihai Constantin) care, deşi îi repetă „E cazul tău, nu ţi-l ia nimeni" intervine cu presiuni în timpul audierilor. Cu toate astea, Cristian rămâne la ideea că probatoriul e insuficient şi „declaraţiile martorilor sunt confuze." Creşterea presiunii asupra lui este dozată eficient în interacţiunile cu personajele din ierarhia ministrului. Actori cu prezenţă solidă, precum Dan Condurache (Procurorul Şef) şi Virgil Ogăşanu (Procurorul General) în rolurile superiorilor, imprimă inflexiuni ameninţătoare discursului lor de convingere că acuzaţiile împotriva lui Lecca sunt întemeiate şi îl somează pe erou „să-l aducă legat" pe suspect. Toate aceste discuţii au drept decor birouri sau coridoare slab luminate, excepţionalul ecleraj cu tentă expresionistă, cu fascicole de lumină strecurate prin zone umbrite, reuşind să intensifice senzaţia de complot, de incursiune în culisele unui mecanism unde se pune la cale strivirea adevărului şi a unor oameni. Maestru al clarobscurului, directorul de imagine Marius Panduru activează sensurile simbolice în cadre memorabile, ca acela în care umbra supradimensionată a unui grilaj se suprapune peste silueta lui Cristian, prins deja în hăţişul jocurilor de influenţă.
Regizorul şi colaboratorii lui nu forţează intensificarea sensurilor metaforice, ca în multe filme cu mesaj politic. Sunt folosite, totuşi dispozitive ale cinematografului modern, precum alternarea imaginilor filmate pe peliculă cu altele captate digital, tocmai pentru a figura confruntarea dintre versiunile opuse asupra adevărului. Şi tot din instrumentarul cinemaului autoreflexiv este împrumutat citatul cinefil, în scena în care, cuprins de depresie şi apăsat de senzaţia că este urmărit, Cristian începe să demonteze aparatele şi obiectele din casă pentru a descoperi microfoanele ascunse. Trimiterea la finalul
Conversaţiei lui Francis Ford Coppola şi analogia cu situaţia altui om distrus de sistem se susţine.
Regizorul a intuit că. „ilustrarea unui caz" nu este suficientă în strategia discursului său impotriva corupţiei şi că devine importantă umanizarea portretului principal. Cristian începe să devină mai ataşant în partea a doua a filmului, unde siguranţa de sine a junelui cu o carieră strălucitoare în faţă este afectată de umilirile şi de ameninţările venite din partea superiorilor, de acele îndoieli torturante care îl fac să-l întrebe pe Procurorul-şef „De ce eu?"Această metamorfoză surprinzătoare de la rigiditatea omului de succes, la disperarea celui exclus din sistem devine convingătoare graţie interpretă.rii actorului
Emilian Oprea, unul dintre atuurile importante ale filmului lui Tudor Giurgiu, selectat în secţiunea Panorama Special a Festivalului Internaţional al Filmului de la Berlin.
