Cu al treilea său scurtmetraj, Lampa cu căciulă, Radu Jude a împuşcat de curând marele premiu în Competiţia Internaţională de la Sundance.
- Te aşteptai ca într-o lume a plasmelor o poveste în care se repară un televizor pe lămpi să aibe un asemenea succes?
- Nu m-am gândit pe moment la succes, ci îmi doream să iasă bine... Am avut emoţii foarte mari pentru acest proiect pentru că, a fost respins la C.N.C., în 2004, cu nişte note foarte mici. Până la urmă am câştigat în 2005 şi 1-am filmat la începutul anului trecut. Bineînţeles că la vremea aceea nu mă aşteptam la succes, însă acesta era singurul mod de a demonstra că proiectul merita finanţare publică. Mă simt foarte responsabil când e vorba de a face un lucru pe banii altcuiva!
- Totuşi, erau şanse ca povestea să nu ţină...
- Iniţial, în perioada de pregătire, aveam dubii pentru că nu ştiam dacă o poveste cu un televizor foarte vechi mai este credibilă în ziua de azi... Şi căutând televizor pentru filmare, am stat de vorbă cu tot felul de depanatori TV. Unul dintre ei mi-a arătat o pătură în colţul atelierului cu care tocmai veniseră doi clienţi să aducă un televizor vechi. În schimb am aflat că ei nu prea mai repară aparate atât de vechi pentru că nu rentează. În general, cei care vin cu televizoare atât de distruse nici nu au bani să plătească reparaţiile...
- Cum ai ajuns la scenariul lui Florin Lăzărescu şi ce te-a atras la el?
- Ştiam că scenariul acesta luase un premiu la concursul HBO. L-am contactat pe Florin, l-am citit şi s-a nimerit să-mi placă. Aşa am început colaborarea. Mi s-a părut că povestea conţine mai multe cârlige: e o poveste despre cum funcţionează dragostea dintre tată şi copil, despre improvizaţia perpetuă care se întâmplă în România, despre importanţa lucrurilor mici — cum ar fi un televizor; pe scurt, mi s-a părut un scenariu care mergea în mai multe direcţii fără să fie confuz. Pe de altă parte cred că fiecare a mers cel puţin o dată alături de unul dintre părinţi într-o călătorie care i-a rămas întipărită în memoria afectivă. Spre exemplu, odată, mergeam cu tatăl meu spre bunici. Pe drum s-a stricat autobuzul şi am mers kilometri întregi prin zăpadă...
- Crezi că justeţea regizorului în raport cu povestea şi cu felul în care este ea redată reprezintă deja o reţetă a succesului în cinemaul românesc?
- Sinceritatea este importantă în orice film faci. Eu, personal, gust foarte tare poveşti sincere, spuse sincer de oameni care nu incearcă să mă manipuleze cu trucuri ieftine.
- Cum ai ajuns de la citatul ironic al filmelor de actiune din Corp la corp la realismul din Lampa cu căciulă?
- Corp la corp era un exerciţiu de şcoală care avea şi calităţi, şi defecte. De atunci m-am mai maturizat. Încercarea de a întelege prin intermediul cinematografului câte ceva din viaţă e mult mai importantă decât dorinţa de a-ţi arăta muşchii de regizor cu orice preţ.
- Cât de important a fost lucrul alături de Cristi Puiu şi cum te-a influenţat în felul în care faci film?
- Pe Cristi îl consider cel mai bun regizor român, iar el are o viziune despre cinema şi despre lume foarte clar conturată. Ca şi el, mă simt atras de filmele plasate in zona realistă şi cărld m-am dus să–i fiu regizor secund deja eram interesat de lucrurile astea. Am citit scenariul, mi-a plăcut foarte mult şi m-am gândit că am foarte multe de învăţat dintr-o astfel de experienţă. Şi aşa a fost.
- Ce se va întâmpla cu proiectul respins de C.N.C., Principii de viaţă?
- Vom aplica cu el la următorul concurs C.N.C. şi vom continua să căutăm coproducători străini. Deocamdată avem promisiuni de la francezi şi germani, însă ne trebuie şi fonduri româneşti.
- Despre ce este vorba în scenariu?
- Despre punerea in discuţie a ceea ce înseamnă împlinire în viaţa unei familii din clasa medie românească. Povestea se desfăşoară în 24 de ore, iar intriga se bazează pe pregătirile pe care un tată le face pentru plecarea la mare impreună cu familia. Pe parcurs apar tot felul de probleme şi ajungi să înţelegi că de fapt relaţiile interfamiliale sunt destul de nefericite.
- Cum vezi viitorul cinematografiei româneşti?
- Dacă ne raportăm la istoria cinematografiei româneşti, constatăm că există câteva excepţii de cineaşti buni şi o masă foarte mare de cineaşti proşti sau mediocri. Nu cred că situaţia s-a schimbat şi ar fi foarte bine ca sistemul de finanţare să-i sprijine pe cei confirmaţi şi nu să continue în a da bani celor care au făcut filme proaste. Calitativ, cred că cinemaul va merge spre bine, dar în acelaşi timp sunt sceptic gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat la cel mai recent concurs CNC.
