Vorbirea noastră cea din toate filmele. Iată tema acestei noi rubrici: Cum vorbim în film? În filmele noastre
...dar nu și în cinematograf. Uneori mi se pare că și astăzi, după atâtea decenii, el, cuvântul, mai târăște după sine soarta celui sosit la urmă, asupra căruia se îndreaptă privirile bănuielii, cele ale intoleranței ori ale îngăduinței.
Poate de aici și osârdia cu care se inventariază și se matematicizează funcțiile cuvântului pe ecran, operație cu care se îndeletnicește — nu rareori — și bunul simț al spectatorului. Căci binecunoscuta formulă «se vorbește... ca-n filme» nu este altceva decât o atitudine în fața cuvintelor care se rostogolesc străine, stinghere și stingheritoare, pentru că nu și-au găsit funcția lor supremă, aceea a supunerii Ia obiect, singura care ne poate da măsura autenticității unui dialog, singura în stare să ne spună cât — și cum anume — toată cohorta de vorbe, vorbe, vorbe ale unui film fac parte din însăși carnea lui, cât de mult cunosc aceste vorbe legile conviețuirii cu imaginea, ale luării la întrecere ori ale retragerii sfioase din fața ei. Istoria maturizării filmului românesc poate fi privită, printre altele, și ca istoria căutării cuvântului care exprimă adevărul; adevărul unei situații, al unor relații umane, al unor gesturi.
Fără ură și părtinire, fără prejudecăți mai vechi sau mai noi, vom încerca să ascultăm — sau să reascultăm — cu atenție sporită dialogul filmelor noastre, pentru a-l supune nu unei analize de laborator, ci acestei probe vitale: supunerea la obiect.
Departe de ideea stabilirii vreunei ierarhii în materie de sarcini ale cuvântului în film, mă simt totuși tentată să încep cu ceea ce Antonioni considera o piatră de încercare a dialogului în film: «a găsi cuvinte unor evenimente care le refuză».
Am trăit, cu toții, suficiente experiențe cinefile ale înregistrării unor replici ce se încăpățânau să concureze imaginea, mai ales în momentele ei de mare tensiune, să rezume inutil și stânjenitor o stare de spirit care pentru spectator avea de mult un nume, să se constituie într-un echivalent așa-zis poetic, așa-zis dramatic. Teama de vorba aruncată, aparent, la întâmplare, de cuvântul modest și umil, în spatele căruia se ascunde însă, întreagă, emoția, tresărirea unei clipe, poate fi lesne depistată. Am fi nedrepți însă dacă nu am aminti acum, când poate mulți le mai au proaspete în memorie, câteva momente autentice de frumusețe din unele realizări ale noastre mai noi, momente dobândite, în mod incontestabil și datorită științei cu care cuvântul se insinuează într-o anumită atmosferă. lată, în
Tatăl risipitor, în scena întoarcerii de pe front a fiului care și-a pierdut un picior, în locul oricăror efuziuni sentimentale, între bătrânul Oaie și Marin al său, are loc doar acest schimb de replici: «Veniși?» — «Venii». Luni întregi tatăl a fost neliniștit de soarta feciorului, dar acum, când îl vede din nou în prispa casei, pentru a-și disimula emoția, i se adresează ca și cum băiatul s-ar fi întors de la muncile câmpului, la lăsarea serii. Abia într-un târziu vom auzi din gura lui: «Ai vreun beteșug, ești zdravăn?»
Un film întâmpinat nu demult cu binemeritate aplauze,
Zidul lui
Constantin Vaeni, după un scenariu de
Dumitru Carabăț și
Costache Ciubotaru, ne oferă câteva bune prilejuri de a medita asupra efectelor pe care le poate avea o replică ce nu se mulțumește să fie doar o frântură dintr-un ping-pong verbal, ci țintește către un delicat contrapunct al gândului; dintr-o datorie de conștiință, tovarășii de luptă îl mai întreabă, pentru o ultimă oară, pe tânărul ce urmează a fi claustrat: «Rămâi?» Băiatul privește în jur, poate pentru a se asigura că are tot ceea ce era necesar temerarei sale acțiuni. Răspunsul vine însă dintr-o cu totul altă lume decât din cea la care ne așteptăm, din universul candorilor: «Podul e plin de porumbei. Când eram mic, îi prindeam cu grăunțe trecute prin ață». O evocare fragilă, menită să atenueze încordarea clipei de pe ecran și care angajează sensibilitatea spectatorului, pregătind-o pentru o intrare în altă secvență plină de înțelesuri: aceea în care păsările copilăriei vor năvăli bezmetic pe fereastră.
Așadar, se pot găsi cuvintele potrivite chiar și acelor evenimente care le refuză.
