Prima imagine pe care am asociat-o cenzurii, de care-mi aduc aminte şi mă urmăreşte încă, este din anul 1948. Eram elevă, veneam de la şcoală şi în Piaţa Mare din Sibiu se demola statuia lui Nepomuk. Ne-am oprit cu colegele şi mulţi alţi curioşi şi am privit cum dispare statuia Sfântului cu care eram atât de familiarizaţi, de care eram legaţi şi care făcea parte din însemnele locului.[...]
Peste ani, urmărind la televizor Olimpiada din Beijing, mi-am amintit una din primele cerinţe ale cenzurii Ia filmul meu de debut, ca monteur-şef,
Knock-Out sau „Pentru un pumn năpraznic”, în regia lui
Mircea Mureşan. Premiera acestui film a fost la 23 aprilie 1968. Printre alte „indicaţii” ni s-a cerut să eliminăm sigla „C.C.A.” (Casa Centrală a Armatei, fostul nume al CIubului Sportiv „Steaua”), de pe spatele treningului actorului
Ovid Teodorescu, în rol de antrenor de box, la o fabrică de dantele. Motivul: să nu-l jignim cumva pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, fost şef Ia armată şi susţinător aI Clubului CCA, înainte de a deveni secretar general al partidului. Asta se întâmpla în 1967, la doar doi ani de la instalarea tovarăşului sus numit la conducerea partidului. Încă nu ţinuse celebra cuvântare din vara lui 1968, în balconul de la CC. Până atunci noi nu prea ştiam ce funcţie are, abia începea să fie cunoscut. Cerinţa mi s-a părut pe cât de absurdă, pe atât de slugarnică şi penibilă. Treningul era autentic. A fost purtat de un fost campion de box şi era patinat de vreme. L-a dăruit încântat actorului chiar antrenorul fostului mare campion. Era pe gabaritul lui Ovid Teodorescu şi s-au filmat multe scene cu el.
Am refăcut montajul unor secvenţe, evitând spatele cu treningul. A fost nevoie de filmări combinate, pentru reîncadrarea imaginii, în aşa fel încât să nu se vadă mai mult de o literă şi jumătate. O lucrare tehnică foarte complicată, care a diminuat calitatea imaginii, a costat mult şi a întârziat terminarea filmului. Am suferit, poate, şi pentru că era filmul meu de debut în montaj şi uram „cârpelile” şi improvizaţia.
Cariera
Knock-Out a fost întreruptă brutal din cauza plecării în străinătate a unor actori cu roluri principale,
Peter Paulhöffer, Ovid Teodorescu,
Elena Caragiu. După regulile de atunci, asta însemna că filmul nu mai avea acces la public. Nu după mult timp, într-o cabină de montaj vecină, se eliminau imagini cu o baracă de şantier, pe care, întâmplător, era scris cu creta, de către muncitorii care o locuiau: „Elena”.
Peste zece ani, în 1977, la serialul TV,
Toate pânzele sus!, tot în regia lui Mircea Mureşan, pentru a nu folosi o expresie din vocabularul tovarăşului Ceauşescu, ni s-a impus să eliminăm replica lui Gherasim (interpretat de
Ilarion Ciobanu): „S-a făcut om de omenie!”, repetată de mai multe ori în film.
Chiar şi autorităţile se pot autocenzura. Aşa se explică graba cu care s-a petrecut, la 24 martie 1974, premiera filmului
Porţile albastre ale oraşului, în lipsa regizorului Mircea Mureşan, aflat cu o bursă în SUA. Ne-am trezit mobilizaţi de directorul Casei de Filme, deşi ştiam că spectacolul de gală ar fi trebuit să fie în jur de 23 August. S-a executat la laborator copia de premieră în timp record. De ce? Exista un zvon că regizorul nu s-ar mai întoarce din străinătate şi, pentru a evita probleme de viitor, se lansa deja filmul. [...] Peste ani, citind, în Carnetul de atelier al romanului „Risipitorii”, relatarea poveştii adevărate, spusă de scriitorul şi avocatul Dinu Bondi, am recunoscut o scenă din filmul
Porţile albastre ale oraşului, ecranizare a nuvelei „O oră de august”. Era vorba de scena al cărei final a fost tăiat de cenzură. Notez din textul lui
Marin Preda: „23 noiembrie '58. [...] Ehe, trenul dumitale a plecat de mult. Degeaba mai stai, a plecat trenul dumitale. Auzind această veste, omul nostru se uită câteva clipe la cel care vorbise şi la cei care râdeau, scoate pistolul din buzunar şi îi împuşcă pe toţi la rând, ochindu-i cu mult calm şi multă precizie.”
Eroul scenei, interpretat de
Ion Caramitru, vine la gară după ce şi-a găsit familia sub molozul casei bombardate, iar lângă soţie, un alt bărbat. Printre tăieturile cerute de cenzură a fost şi finalul acestei scene, respectiv împuşcăturile. Scena a rămas deci fără final şi finalitate, fiind ciopârţită, în plus, la vizionările de după plecarea regizorului în SUA, în ianuarie 1974.
În general s-au cerut tăieturi la scene cu violenţă. Ulterior, unele eliminări au fost renegociate de regizor şi s-a refăcut, cât a fost tehnic posibil, montajul iniţial, dar nu s-a putut prea mult. Cenzura filmului
Porţile albastre ale oraşului a continuat ciudat, în decursul anilor. Pelicula, pornită de la 2709 metri, se prezenta la televizor, cu ocazia zilei de 23 August, din ce în ce mai scurtă. Se scoteau secvenţele cu doi din eroii principali. Este vorba de scenele în care juca
Dan Nuţu (după 1980), apoi şi
Dumitru Furdui (după 1982) fugiţi în Occident, eliminându-se inclusiv rolul iubitei lui Dan Nuţu, deţinut de actriţa
Emilia Dobrin. Filmul a fost mutilat la secvenţele celor fugiţi, s-au făcut tăieturi grosolane în generic. Operaţiunile se executau direct de către televiziune. Din cercetarea filmografică a lui
B.T. Rîpeanu, „Filmat în România”, reţin alte câteva detalii legate de modificările finale.
Porţile albastre ale oraşului [...] a fost vizionat de conducerea CSCA la 11 decembrie, în faza de 4 benzi. Avizul DGPT pentru difuzare a fost eliberat la 28 decembrie 1973, când a fost acceptată şi copia standard. Şi totuşi, după 28 ianuarie 1974, în urma vizionărilor filmului şi discuţiilor cu Marin Preda, urma ca în negativul filmului şi în copiile de lucru să mai fie făcute 4 modificări de dialog. La aceste modificări se mai lucra încă în martie 1974, în laborator.
Pentru a se conserva şi proteja de incendii, după 1960, copiile unor filme de arhivă, pe suport inflamabil, au fost transpuse pe peliculă neinflamabilă, lucrare intrată în mod curent în procesul tehnologic. Pentru filmul pe 35 mm, operaţiunea s-a desfăşurat, timp de mai mulţi ani, la Laboratorul din Buftea. Eram monteur secund când mi s-a încredinţat o lucrare tehnică, „strict secretă”. Într-o cabină de montaj izolată, mă aşteptau doi „tovarăşi” şi câteva cutii de imagine şi sunet optic. Mi s-a cerut să nu discut conţinutul materialului şi să încerc, pe cât posibil, să potrivesc în sincron sunetul existent cu imaginile. Erau filmări de la Procesul lui Ion Antonescu, imagini document, inculpaţi şi judecători, o atmosferă apăsătoare. Sunetul destul de bun pentru condiţiile tehnice de atunci. Lucrul a durat mai multe zile, fiind prezent doar unul din cei doi „tovarăşi”, cel mai tânăr. Am reuşit să potrivesc aproape tot sunetul pe imagine, erau mai puţini metri de sunet, decât de imagine. Am început cu planurile mai apropiate, unde am putut citi pe buze unele cuvinte pe care le-am găsit în sunet, am pus semne convenţionale, apoi, prin eliminare, am potrivit alte cuvinte şi propoziţiuni pe imagini, iar la sunetele fără imagine vorbită am intercalat imagini generale din sala procesului. M-a surprins poziţia hotărâtă, prestanţa mareşalului, vocea s-a fermă. Cel mai mult sunet era cu Ion Antonescu, dar îmi amintesc şi de cuvinte spuse de Mihai Antonescu. Am lucrat cu teamă şi emoţie, m-a impresionat ce vedeam, mai ales momentele după ce le şi auzeam cu sunetul pus de mine. Mi-ar fi fost mai uşor să ascult întâi banda sonoră, să notez şi apoi să sincronizez, ar fi mers mai repede, dar n-am avut voie să scriu nimic. „Tovarăşul” s-a purtat foarte civilizat şi îndatoritor, avea un dosar cu file scrise la maşină, care nu ne-au folosit. La terminarea programului, bobinele erau încuiate în fişetul metalic şi cabina sigilată. Era obligatoriu ca pelicula, mai cu seamă cea inflamabilă, să fie depusă în dulapuri metalice. Cutiile cu imagine pozitivă şi sunet optic, sincronizate, le-au dus la laborator, pentru lucrări intermediare şi copie standard. N-am mai fost chemată la controlul tehnic pentru recepţie, probabil s-au vizionat în schimbul de noapte, cu personal redus, cum se proceda cu lucrările speciale. Am apreciat atunci, dar şi acum, profesionalismul şi înţelepciunea celor care au comandat lucrarea şi au profitat de transpunerea arhivei documentare pe film neinflamabil, folosind şi sunetul optic existent. Puteau să transpună doar imaginea, cum s-a făcut cu majoritatea documentelor de arhivă. În contrast, alţii au aruncat „kilograme” de bobine din imaginile document ale Ministerului Apărării.
Notele lui Viorel Domenico, din „Istoria secretă a filmului românesc 1940-1950”, sunt revelatoare în această privinţă. Iată un scurt cometariu legat de momentul 20 mai 1953, când la conducerca DSPA a ajuns Nicolae Ceauşescu. Este momentul când cantităţi uriaşe de documente filmate au fost distruse, fără a fi cercetat ce conţin. Atunci, procedându-se la verificarea filmelor interzise pe 35 mm, s-a constatat că din totalul de 465.915 kg s-au oprit ca documentare doar 17.200 kg. Restul de 448.715 kg, care nu prezenta nicio importanţă, au fost destinate a fi vărsate la DCA, pentru fi topite sub supravegherea unui delegat de la Securitate. O lună mai târziu, la 25 iunie, acelaşi serviciu, cu aprobarea DSPA, a procedat la verificarea şi vărsarea la DCA a filmelor vechi interzise pe 16 mm. Deci nu titluri, nici măcar număr de filme, ci cantităţi, kilograme de film vechi interzis de puterea comunistă, de consilierii sovictici. Pe ce criterii s-au interzis şi apoi topit aceste filme? Uşor de aflat urmărind cuvântarea tovarăşului general-locotenent Nicolae Ceauşescu, rostită la sărbătorirea Armatei Sovietice. [...]
Nu ştiu ce alte imagini cu procesul Antonescu au mai existat la alte fonduri arhivistice, dar m-am bucurat să văd la televizor, după decembrie 1989, imagini sincronizate de mine. Am povestit întâmplarea, în ianuarie 1990, fiicei mele Cristina, atunci redactor la Arhiva Naţională de Filme. Era în perioada aceea în căutare de filme documentare şi materiale inedite pentru un festival la Nyon, în Elveţia, şi pentru Festivalul Filmului de la Berlin. Ea a povestit-o directorului Festivalului de la Berlin, domnului Moritz de Hadeln, care mi-a cerut încuviinţarea să facă publică informţia şi a insistat să prezinte filmul cu procesul Antonescu în festival. Astfel, detalii legate de această poveste au apărut atunci în caietul program al festivalului dedicat documentarelor româneşti.
Interesant, legat de premiera românească a filmului, iată ce menţionează Viorel Domenico în volumul citat mai sus. Studioul video al Academiei de Înalte Studii Militare intră în arena cinematografiei româneşti în toamna anului 1993, cu un documentar de excepţie:
lstoria mă va judeca [...]. „Originalitatea peliculei, scrie Domenico, constă în ilustrarea demersului ideatic prin imagini, în mare parte oferite ecranului în premieră absolută. [...] O retrospectivă editată pentru cea de-a 22-a ediţie a Festivalului Internaţional al Filmului Documentar de la Nyon (1990) şi cea de-a 21-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Berlin (1991) notează că imaginile cunoscute astăzi despre procesul Mareşalului Antonescu sunt fragmentare şi, deci, incomplete şi că, la sfârşitul anilor ‘60, o monteuză din Bucureşti a fost convocată la Securitate pentru sincronizarea unor bobine de film. Un agent de securitate neidentificat i-a pretins acesteia secret absolut în privinţa lucrării. I-au fost aduse 9 bobine de imagine şi sunet. Din acestea, 6 au fost parţial sonorizate. Au fost alese trei (1, 2 şi 6), care conţineau esenţa procesului (circa 25 minute). Aceste imagini au circulat, probabil, în cercurile înalte ale puterii. Cele trei bobine, cu sunet parţial audibil, au fost scoase Ia iveală după decembrie 1989”.
Bănuiesc că este vorba şi de material din bobinele sincronizate de mine, dar trebuie să fac unele precizări. Nu am fost chemată la Securitate, a venit Securitatea la Buftea. Era nevoie de aparatură de montaj performantă şi lucrarea mi s-a încredinţat de către şeful de la montaj. Operaţiunea s-a făcut la o cabină de montaj de la capătul coridorului, motivul oficial fiind protecţie împotriva incendiului, deoarece se mânuia peliculă inflamabilă. Cabina fiind izolată, prin dreptul uşii, nu putea fi auzit sunetul de către alte persoane. [...]
Monteurul de film este şi primul spectator şi editor al kilometrilor de peliculă filmată. În orice regim, care nu este dictatură, acesta are misiunea să se pună doar în slujba filmului, a spectatorului şi a regizorului, lucru deloc uşor. Orice abatere iese la lumină şi perioadele cu cenzură severă au lăsat urme adânci în artă. Rândurile de mai sus sunt doar câteva gânduri din primii mei ani de profesiune, priviţi acum cu îngăduinţă şi detaşare. Ce a urmat întrece orice imaginaţie de dramaturg al absurdului şi este o poveste care trebuie şi ea spusă cândva.
