Pledoarie pentru zâmbet
„Zâmbetul este un bun al nostru, al tuturor oamenilor, un bun de a cărui valoare reală nu ne dăm totdeauna prea bine seama. El s-a impus ca o temă în preocupările mele artistice din două motive: o dată pentru că, deşi eu personal zâmbesc foarte puţin (sau poate tocmai de aceea), iubesc foarte mult chipuriIe zâmbitoare, îmi place să mă simt înconjurat de asemenea chipuri. A doua oară, pentru că am ferma convingere că nimeni nu are dreptul să fure zâmbetul de pe feţele oamenilor, să-l pretindă numai pentru el, în dauna celorlalţi. De dragul acestei idei, am decupat din carton atât zâmbetul, care este ceI al Giocondei, cât şi duşmanii lui, personificaţi prin amprenta unei mâini, cartea de vizită a infractorilor. Am mai folosit un personaj, o pipă în semirelief; întrucât ea este un Sherlock Holmes din lumea obiectelor, am să fiu discret în ceea ce o priveşte. Am căutat ca în
Zâmbetul să vorbesc despre zâmbet cu mijloace cât mai specifice temei şi limbajului artei de animaţie. În ce măsură am izbutit sau nu, asta rămâne la aprecierea celor cărora le-am închinat filmul meu.” (
Constantin Musteţea, Cinema nr. 6, iunie 1965)
Opinia criticului
"...
Zâmbetul lui Constantin Musteţea, cel mai reuşit film de animaţie, incontestabil, al anului. Decorurile aceluiaşi
Virgil Mocanu, excelente. Musteţea foloseşte. personaje simbolice; zâmbetul furat Giocondei din muzeu, e pus în cufăr de un răufăcător; drept personaj, joacă o mână cu mişcări extrem de expresive. Pe urmele lui, detectivul. Personaj: pipa fumegândă. Amprentele îl duc până la identificarea criminalului căci pipa fumegând la o tejghea de bar alături de mână, în faţa unui lot de păhărele, animate prin conţinutul cu care se umplu şi de care se deşartă, multicolore, succesiv, constată pe suprafaţa de sticlă a unuia din ele prezenţa aceeaşi amprente de pe tabloul amputat de zâmbet, rămas în cadrul lui pe panoul galeriei. Urmează goana pipei după mână, canonada, fuga în automobile, pe şosele al căror asfalt se face sul la voia unuia, spre a-l opri pe celălalt să avanseze, apoi pătrunderea în cuibul banditului spre eliberarea surâsului, raptul lui în helicopter, catastrofa aviatică ce duce la moartea „mâinii” şi salvarea cu paraşuta a „zâmbetului”, reintegrat tabloului de la Luvrul imaginar. Felicit călduros pe realizatori, pentru că oricât s-ar spune că inspiraţia le-a venit din nişte filme de animaţie poloneze, este clar că folosirea acestor procedee la o temă atât de subtilă cum e jocul sentimentelor pozitive şi negative fără suport de personaje antropomorfe, cere o mare inteligenţă artistică.
Ambianţa morală a mediilor, concizia simbolurilor care fac inutilă prezenţa personajului întreg, ca în figura de stil numită metonimie („pars pro toto”), totul demonstrează, de Ia grafie şi colorit până la regie şi animaţie, nişte creatori de mare nivel. Vom avea filme de animaţie capabile să rivalizeze cu oricare altă şcoală din cinematografia mondială, în curând." (
Ion Frunzetti, Cinema nr. 5, mai 1966)
