Lumea micului cetăţean
„Multe întâmplări la care am asistat, fără, voie, de-a lungul anilor, m-au apropiat de lumea micului cetăţean. Odată, când mă aflam într-o vizită, copilul gazdelor, un băieţaş cam de vreo 4-5 ani, a făcut o năzbâtie. Ca să nu-I bată şi totodată ca să-i aplice un corectiv drastic părinţii lui s-au gândit să-l lipsească pentru acea seară de toate câte îi aparţineau. I s-au luat jucăriile, cărţile cu poze, nu i s-a dat voie asculte emisiunea „Noapte bună copii” şi, ca o încununare a tuturor acestor măsuri, a fost consemnat să stea tot restul serii pe un scaun într-unul din colţurile camerei. Ne aşteptam cu toţii ca băieţelul să se întristeze, să plângă. Ne-am înşelat. Copilul a început să zâmbească. Intrigaţi de comportarea lui, l-am întrebat de ce zâmbeşte. „Îmi spun o poveste” ne-a răspuns el. Este poate întâmplarea care m-a impresionat cel mai mult, îndemnându-mă să fac un film despre copii adresat nu numai copiilor ci, în egală, măsură, şi celor care le-au dat viaţă şi care îi cresc fără să-i înţeleagă întotdeauna. Sobrietatea şi spontaneitatea reacţiei copilului m-au făcut să prefer pentru filmul meu intitulat
Petrică un stil lapidar, caracterizat prin culori puţine şi printr-o stilizare maximă; să renunţ la a treia dimensiune, folosind ca element principal grafica. Am considerat că numai aşa pot obţine identificarea optimă a conţinutului cu forma plastică, menită să-l exprime.” (
Ştefan Munteanu, Cinema nr. 6, iunie 1965)
