Opinia criticului
O femeie coboară nişte trepte croite într-un munte... Cândva, regizorul Titus Mesaroş a mai utilizat metafora treptelor în
4000 de trepte spre cer, încercând — şi reuşind — să ne ofere o imagine grăitoare despre lupta dură, dusă pe vertIcală, a oamenilor cu stânca, la vremea de început a Hidrocentralei de pe Argeş. Ne-am bucurat să reîntâlnim motivul simbolic al treptelor în creaţia documentaristului Titus Mesaroş. Nu de alta, dar metafora acestuia are, mereu, girul realităţii. Acum, în
Marmura, treptele conduc spre o carieră de marmură, şi ea «clădită» în trepte. «Sarea» filmului (ca să nu spunem «marmura» filmului) o conferă oamenii. Cei care scot la iveală, din structurile Terrei, această piatră solemnă şi gravă, străbătută de nervurile vieţii şi ale morţii. Oamenii sunt ei înşişi, necontrafăcuţi, şi tocmai de aceea filmul are adevăr. Îi vedem şi îi ascultăm privind şi comentând o «ilustrată»: statuia lui David «întocmită» din marmură de Michelangelo. Gândul lor este viu, spontan, nealterat de convenienţe. Şi îi vedem, apoi, la jumătatea zilei de muncă, aşezaţi pe blocurlle de marmură pe care le-au răpit muntelui, mâncând în tăcere. Cu gesturi simple, ei omenesc marmura statuilor şi cavourilor ulterioare. Acesta este filmul: un contrapunct. De aceea nu-şi mai avea rost «montajul» într-un acelaşi cadru a unei cutii de conserve (rămasă de la prânzul mărmurarilor) cu fotografia statuii lui David. Ideea trecuse «rampa». (
Călin Căliman, Cinema nr. 2, februarie 1971)
