Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Bucureşti (promoţia 1983).
Critic de film, jurnalist, traducător și artist vizual. A semnat traduceri, eseuri și proză în numeroase publicații culturale românești și străine. A fost curator și expozant și a făcut parte din numeroase jurii internaționale în cadrul unor expoziții de artă și festivaluri de film. A inițiat și a condus Clubul Cinefililor de pe lângă Institutul Francez din București. A conferențiat la Lincoln Center din New York (1996), Universitatea Umea din Suedia (1996), Universitatea Humboldt din Berlin (2000). În perioada martie 2005 - septembrie 2006 a realizat emisiunea de cultură vizuală „Fotograme” de pe TVR Cultural. În 2008, Fundația Timpul i-a acordat marele premiu pentru Jurnalism Cultural. In 2004 a publicat, în colaborare cu Mihai Chirilov și Stefan Bălan volumul Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele, căruia i-au urmat in 2006 Jeu de paume (in colaborare cu Șerban Foarță) și Dietetica lui Robinson. La Editura Polirom a publicat De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema (2006) în colecția „Ego. Publicistica” și 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile cu filmul românesc (2009), în colectia „Cinema”. În 2011 îi sunt publicate postum doua volume, unul de poezie, Alte camere, alte glasuri de ieri, și unul de publicistică, Mica dietetica.
„Mereu solar, cu un aer vacanţier, estival, cu o ironie care nu era niciodată alimentată de resentiment sau egolatrie, Alex. Leo Şerban împărţea cu cinematograful fantezia debordantă, gesticulaţia memorabilă şi un anumit glamour. Mi-l pot imagina invitat la una dintre petrecerile lui Gatsby, Marele Gatsby, sau chiar la cele la care participa Scott Fitzgerald, în sunetele unui jazz îndrăcit, mi-l pot imagina în compania oricărei personalităţi culturale sau celebrităţi fără aerul sicofanţilor care însoţesc trenele cu reverenţe onctuoase şi aceasta şi pentru că ceva din universul cinematografului intrase în el. Da, pentru mine Alex. Leo Şerban venea de acolo, din universul filmului care depăşeşte marginile pânzei şi ochiul atotcuprinzător al camerei. Sigur, Alex. Leo Şerban nu a fost actor, ci critic de film, însă pentru mine el a devenit sinonim cu lumea filmului, unde actori, regizori, critici de film şi împătimiţi ai celei de-a şaptea arte respiră aceaşi atmosferă opiacee, halucinantă. Călător din festival în festival, de la un film la altul, Alex. Leo Şerban mai avea ceva ce puţini au, o curtoazie, o eleganţă deosebită, avea maniere, hélas, avea nobleţe! Venea şi ea din film reproiectată printr-un personaj mai special al lui? Nu ştiu? Rima în orice caz cu extraordinara sa cultură, şi nu doar cinematografică. Dar şi aici Alex. Leo Şerban era discret, cum era discret şi cu sensibilitatea sa. Micul său zâmbet spadasin şi acel maliţios şi periculos de inteligent bob de piper din privire care se rostogolea neîncetat mi-au rămas fixate ca un fel de semnătură pe care numai o anume expresie ştie să o aşeze pe anumite chipuri. Bucuria de a-l revedea a fost mereu aceeaşi, ultima oară, întâmplător, la o terasă a restaurantului Vama Veche din Bucureşti. Era la fel de solar şi de încărcat de neastâmpăr încât nu mi-l pot imagina obosit, nu mi-l pot imagina stând la pat. Mi-l pot imagina departe, privind un film, mi-l pot imagina călătorind de la Bucureşti la Buenos Aires, de la Buenos Aires la Lisabona de unde l-am auzit pentru ultima oară prin intermediul unui prieten comun. Câteva cuvinte, un om. Partea proastă este că nu mi-l pot imagina mort, nu mă pot obişnui cu absenţa lui definitivă, nu o înţeleg. Este singura inconsecvenţă de care-l acuz. Filmul nu se poate termina aşa. Undeva, dincolo de pânză, Alex. Leo Şerban se uită la noi care ne uităm la filme. La rândul lor filmele îl privesc. Altfel cum i-am putea explica absenţa?" (
Angelo Mitchievici, România literară, 15 / 2011)
