Opinia criticului
„În sfârșit, doi cineaști români ― un consacrat,
Mircea Veroiu și un debutant Radu Mihăileanu ― se preocupă de destinul intelectualilor în cele patru decenii de dictatură comunistă. Nu este deloc o coincidență că eroul lui Veroiu este romancier iar cel al lui Mihăileanu poet. Scriitorii au fost dintre intelectualii cei mai asupriți, controlați sau pețiți de oficialități, transformându-i când în victime, când în privilegiați. O dramatică sarabandă. Și nu este deloc o coincidență dramaturgică ― poate doar o incidență cu istoria reală ― faptul că ambii eroi, după ce nu pot evita pactul cu diavolul, ajung la sinucidere. Așa cum s-a petrecut în realitate cu câțiva... aleși. Cercurile infernului au devenit în acei ani cercurile trădaților și ale trădătorilor. Sau poate așa cum se încheie
Trădarea cu o excelentă replică−interogație: «Trădând pe Dumnezeu sau trădați de Dumnezeu?».” (
Dana Duma, Noul Cinema nr. 5/1994)
Din presa internațională
„Deși filmul este plasat în România, el are mai puțin de-a face cu particularitățile politicii din această țară cât cu relația pe care o au cu puterea cei forțați să trăiasca în state represive, câștigând astfel o dimensiune generalizatoare.” (
Caryn James, „The New York Times”, 19 martie 1994)
„Profund moral, fără a fi intransigent,
A trăda este un film emoționant și inteligent.” (
Amy Taubin, „The Village Voice”, 22 martie 1994)
„Mai puternic decât
Mărturisirea lui Costa Gavras, fiind mai subtil.” (
Catherine David, „Le Nouvel Observateur”, 2 decembrie 1993)
„Grație unor filme ca acestea nu voi putea deveni niciodată o blazată a cinematografului... A vedea
A trăda înseamnă să începi să înțelegi suspiciunea și neliniștea care îi torturau pe acești exilați din țările Europei de Est acuzați prea ușor de paranoia, să înțelegi că nu ajunge să schimbi țara ca să ștergi un trecut ce te-a marcat.” (
Francine Laurendeau, „Le Devoir”, Quebec, 11 septembrie 1993)
