Şoricelul şi stridia (1970)

Opinia criticului
Şi această coproducţie are ca subiect o fabulă de La Fontaine. Dacă am crede însă că fabuliştii fac filozofie în fiecare vers, ar fi din partea noastră o prejudecată. Snoavele acestea versificate, cu morala la sfârşit, sunt bune dacă ştii să fugi la timp de ele. Deci, fabulistul gândeşte încă medieval — condamnând un biet şoarece care-şi părăseşte domiciliul vrând să cunoască lumea — şi uită că experienţa este mama ştiinţei. Obscurantist (luaţi-o cu mai puţină rigiditate) şi casnic, La Fontaine eşuează cu morala lui în agorafobie. Filmul lui Constantin Crâhmărel înfruntă handicapul cu mai puţtină imaginaţie. Prologul — după cum se vede, ca în jazz, improvizaţia contează mai mult decât tema — este destul de banal şi excesiv de lung. Şi, desigur, când nu sunt gaguri, nici n-ai ce să ritmezi. Doza de umor este mică, iar însuşirile desenului (înţelegeţi eficacitatea lui) lăsau loc pentru mai mult. (Iulian Mereuţă, Cinema nr. 2, februarie 1971)