Sieranevada (2015)

”Punctul de plecare - Plini de entuziasm și de o mare inocență, pornim în călătoria noastră lăsând în urmă poteca bătătorită, pentru că, știm bine, istoria începe cu noi. Bine antrenați și bazându-ne pe rațiune (care nu ne-a trădat niciodată!), diagnosticăm lumea și facem predicții despre “viitorul luminos”. Răul este ceva care îi afectează numai pe alții. Crezându-ne printre favoriții Domnului, tot ce vedem în ochii apropiaților este o reconfirmare a scopurilor noastre. Dar, vai, într-o zi aproapele nostru iubit ne părăsește pentru totdeauna. Și atunci ceva în noi se schimbă. Și începem să jelim. Apoi, an după an, îi comemorăm plecarea. Iar pe cei plecați, până la urmă îi uităm. Încet, încet. Tatăl meu a murit pe 21 mai 2007. După patruzeci de zile, ne-am adunat în jurul mesei din sufragerie să îl comemorăm conform tradiției: rude, prieteni și colegi. Dar lucrurile au luat o altă turnură. Cu ajutorul surorii mele, mama a gătit, s-a aprovizionat cu băutură și l-a invitat pe preot, astfel încât totul să fie ca la carte. Noi, rudele cele mai apropiate, a trebuit, de voie de nevoie, să contribuim cu bani și să ne ocupăm de detaliile practice ale parastasului. Asta a dat naștere la multe discuții în contradictoriu, dar în final am căzut cu toții de acord că tradiția e inutilă și că numai intenția (gândul) contează. Însă chiar argumentul nostru despre intenția fiind singura care contează a aruncat o umbră asupra întregii ceremonii, care a degenerat într-un eveniment în care toți încercau să le plătească polițe vechi celorlalți, iar reuniunea de prieteni, rude și colegi a degenerat într-un război pe față. Tatăl meu a venit în București în 1946, la vârsta de șase ani, împreună cu familia lui, în timpul foametei care s-a abătut asupra Moldovei imediată după cel de-al doilea război mondial. În 1964, s-a căsătorit cu mama mea și au avut trei copii. Vreme de treizeci de ani, a lucrat în departamentul administrativ al unui mare spital din București, iar în 2007 a murit de cancer la colon. Nu știu dacă a fost un tată bun sau rău. Ceea ce știu, însă, este că nu a schimbat istoria în nici un fel și poate că nici nu a dorit-o. Știu că dorea să devină violonist și mi-l amintesc făcând pe dirijorul în fața televizorului în fiecare duminică la ora unsprezece, când TVR difuza „Bucuria muzicii”. Și mai știu că nu putea fi cu noi, pentru că avea foarte mult de lucru la birou. Mai sunt și alte lucruri pe care le știu despre el de la oameni care l-au cunoscut. Îmi mai amintesc ceva: nu i-am spus niciodată cât de mult îl iubesc.La parastasul de patruzeci de zile, când ne-am strâns cu toții în jurul mesei din sufragerie, am fost uimit să-mi dau seama că comemoram pe cineva pe care nu îl cunoșteam de fapt. În ciuda poveștilor despre el care circulau din gură în gură, nici unul dintre cei prezenți nu păreau conștienți de ficțiunea pe care o atașau memoriei tatălu meu, omul care ne părăsise cu patruzeci de zile în urmă. Și, ceea ce era și mai rău, nici unul dintre cei de la masă nu părea afectat de absența celui care plecase dintre noi pentru totdeauna. Și, la urma urmelor, de ce ar fi fost afectați? În ziua în care a murit, eu eram departe. Mi s-a spus că  murit în brațele lui Leo, cumnatul meu. Nici unul dintre copiii lui nu a fost acolo. Nici măcar mama. Într-o zi, un prieten mi-a mărturisit că, de fiecare dată când cineva îi face un rău, ca să își alunge din suflet toți demonii răzbunării, preferă să se uite la acea persoană spunându-și că a fost și el/ea copil cândva. În clipa aceea mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată la tatăl meu ca la cineva care a fost și el copil cândva și care și-a început călătoria prin viață cu entuziasm și o mare inocență.

Sieranevada este povestea unei comemorări care nu va avea loc niciodată. 
Sieranevada este poveste acelora care aleg să își găsească refugiul în ficțiune și să își ascundă temerile în spatele „realității concrete” atunci când sunt copleșiți de o jale insondabilă.
Sieranevada este restituirea imperfectă a unui recviem neortodox.
Sieranevada este încercarea de a transpune pe peliculă poemul lui Aurel Rău “Agathirsoi”: 
”Noi nu suntem din nord, nici din sud.
Și nici din vest.
Nici măcar din centru.
Știm cum să sărbătorim anotimpurile.
Și cum să îndoim fierul cu dinții.”

Opinia criticului
"Este creația unui artist care vine din țara lui Cioran și a lui Ionesco, ale căror ecouri se strecoară în țesătura filmului, acolo unde amărăciunea existențială se întâlnește cu absurdul cotidian, pentru a dicta un amar-ironic spectacol al vieții care ne fuge printre degete, acaparați de mediocritatea gesturilor lipsite de sens, de neputința comunicării pe alte rute decât cele domestice sau pretins profunde. Este și un film al virtuozității formale, într-o perfectă suprapunere peste angrenajul ideilor." (Magda Mihăilescu)