Tatos despre film
„Filmul — pe care l-am lucrat cu mare plăcere — nu seamănă cu nimic din ceea ce am făcut până acum, dar de fapt am revenit la procupările începuturilor mele în teatru: commedia dell’arte. Adică am vrut să fac o comedie care să meargă în plin buf. Am dorit deasemeni ca
Secretul armei … secrete să fie în hainele zilei de azi, când micul spectator, obişnuit să vadă rachete cosmice şi alte maşinării supra-moderne, nu mai crede în mantiile, buzduganele şi balaurii care ne delectau nouă copilăria.”
Opinia criticului
„Întâmplarea face să vedem, la o scurtă distanţă în timp, un film cu „a fost odată”, dar nu şi cu
„făpturi de vis”, ci de... râs. Astfel, Împăratul din
Secretul armei... secrete e împărat, Zmeul e zmeu etc. numai că aşa păguboşi cum sunt, parcă ar avea nevoie de o mână de ajutor. Suveranul lui Victor Rebengiuc se încurcă în toate, de la veşminte şi perucă la teorie şi practică, de la ducerea războiului la educaţia şi peţirea Frumoasei (fiice), de la credinţa supuşilor la respectul vecinilor. Un fel de
Aguirre, mânia zeilor, în varianta parodică, în care demenţa devine debilitate. Nu fără tâlc însă. Înduioşător de-a dreptul — evident, dincolo de haz — este Mircea Diaconu, cu adevărat zmeul cel mai zmeu, pentru că suferă „ca un câine în amor”. Frankenstein cu colţi la purtător şi cu of-uri cântate la violoncel, inventiv, dar născut fără noroc, insolent sau obedient, de la caz la caz, când situaţia o cere, malefic fără convingere şi rămas la coada căruţei din vocaţie, Zmeul pare într-o neostenită... reciclare, doar-doar va izbuti vreo lovitură. De altfel, aceasta este marea lecţie pe care i-o oferă verişoara zisă şi „spaima”, geniul răului, deghizat în tot felul de costume, de la cel de „duh al locului” (iar un duh nu poate fi îmbrăcat până în gât!) la haina de piele cu ţinte, Carmen Galin fiind în toate iremediabil fermecătoare. Este eficace, seduce, trişează, se deghizează, făgăduieşte, loveşte, nu sta o clipă, şi, aşa spaimă cum vrea să fie, parcă niciodată Carmen Galin, nu a fost mai frumoasă ca acum, în acea lume nebună... nebună, cotropită de personaje, dar şi de actori îndrăgostiţi de acel fel de nebunie numit joc." (
Magda Mihăilescu, Cinema nr. 8, august 1989)
"Aparent regizorul-scenarist se joacă, inventează o lume de basm, cu zmei și feți frumoși, zâne bune și vrăjitoare, împărați și Ilene Cosânziene (cărora le schimbă nu o dată sensul) angrenând toate personajele într-o strașnică bufonadă, într-un amețitor carusel burlesc, dar filmul nu e nicidecum o joacă, regizorul spune multe adevăruri, combate prostia omenească, stupiditatea, anormalul, nonsensul, aberația, în contextul unei trame cu tâlc, cu pronunțat mesaj anti-războinic și anti-totalitar, aceasta în miezul anului... 1989" (
Călin Căliman, Ecart, 25 septembrie 2003)
