Subiect
Dobrivoie Kerpenisan a ajuns în România pe 17 decembrie 1989, cu doar câteva ore înainte de închiderea granițelor. Era student de arta în Germania și a venit la Sânpetru Mare să-și viziteze bunicii. Ce s-a întâmplat în acest sat din apropierea Timișoarei în săptămâna de dinaintea Crăciunului 1989? Chiar din prima zi, tânărul fotograf a urmărit mulțimea cu aparatul său de filmat. A înregistrat pe peliculă revolta și anarhia din satul natal, proteste de masă, jafuri și zeci de trupuri grav rănite în Timișoara. Bazat pe fotografii rare și nepublicate până acum, noul său film documentar urmărește destinul protagoniștilor acelui moment istoric 30 de ani mai târziu. În cadrul întâlnirii, ei descoperă momente cruciale din viața lor în aceste fotografii istorice pe care le văd pentru întâia oară, retrăind curajul, frica și speranța din zilele lui decembrie 1989. (Astra Film Festival)
Trivia
- În 1989, Dobrivoie Kerpenisan, „Dobri”, cum îi spun prietenii, era student în primul an la Facultatea de Arte din Essen. La venirea în ţară, a avut asupra lui un aparat foto.
Dobrivoie Kerpenisan despre film:
„Tatăl meu a fugit din România, în 1972. Prima dată a ajuns în Iugoslavia, dar nu a avut drept să rămână acolo. A fost o înţelegere între Tito şi Ceauşescu, prin care sârbii îi trimitea înapoi pe fugarii care erau prinşi. Pe tata, sârbii l-au lăsat să plece mai departe. Noi suntem sârbi. Am avut şi rude acolo, putea să îşi găsească şi loc de muncă, dar nu i-au permis să rămână. După două săptămâni a fugit în Germania, la Koln. Eu şi cu mama am plecat deja legal, în decembrie ’74. Ne-am dus în Germania. Dar în 1976, am plecat cu toţii în Canada, să vedem dacă acolo viaţa e mai bună. Tatălui meu nu i-a plăcut, a fost prea departe de Europa, aşa că ne-am întors în Germania. Tatăl meu nu s-a mai putut întoarce niciodată în România. Eu am tot venit, am stat la bunici, la unchi, care au rămas la Sânpetru Mare. În iarna anului 1989, am vrut să vin să petrec Crăciunul în România. Am ajuns la Sânpetru, pe 17 decembrie. La patru ore după ce am intrat în ţară, s-au închis toate graniţele. Eu a trebuit să mă prezint la miliţie, ca cetăţan străin. Dar veneau muncitorii de la oraş şi au povestit ce se întâmplă la Timişoara. Apoi, m-am dus şi eu la Timişoara”.
”Intenţia era să fac câteva poze cu bunicii, pentru tatăl meu. Am avut patru filme alb-negru. Şi m-a prins revoluţia. Am prins tot. Am fost în multe puncte din oraş, am fost şi în Operă. Am făcut poze. Dar nu am publicat niciodată pozele, nu le-am vândut ziarelor. Am făcut poze şi în sat, am surprins revoluţia de acolo. Au ieşit şi acolo oamenii în stradă. M-am întors acasă în 5 ianuarie 1990. Când m-am întors, profesorul de la facultate a rămas uimit când a văzut pozele. Am luat note bune pentru acele poze, dar nu aveam intenţia să devin fotograf. Am vrut să fiu grafic-designer. Am făcut peste 300 de poze, într-o săptămână. Am fotografiat din 18 până în 25 decembrie. Nu m-am gândit să fac bani de acele poze, deşi în 1990 aş fi avut ocazia. De ceva timp lucrez la un proiect multimedia, legat de Revoluţia din 1989, însă nu doresc să dezvălui mai despre asta. Deocamdată este un secret, dar o să aflaţi amănunte peste câteva luni”